Colțul liniștit al pernei, cartea de debut a Adei Lupu, apărută de curând la Editura Cartier (cu o primă lansare la Librăria din Centru, de la Chișinău), este de departe cea mai consistentă carte de poezie pe care am citit-o în ultimii cinci ani. (Nu așa se începe o cronică de carte, știu, iar aceasta nu este o probă a nostalgiei cincinalelor, nici a topurilor, ci ecoul rezonant al unei sensibilități consonante.) Autoarea, una dintre actrițele esențiale ale Naționalului ieșean și ale scenei românești a ultimilor ani, stăpânește în egală măsură, cum să zic, autoreferențialitatea profesională (dovadă – volumul Radu Afrim. Picătura prințului Rupert), dar și scrierea dramatică (în urmă cu un deceniu, de pildă, era laureata Concursului de monodramă al Teatrului „George Bacovia” din Bacău). Aducând acum la lumină colțul liniștit al unei perne cât toată condiția umană, într-un exercițiu de tandrețe fără margini, dar doldora de paradoxuri bine temperate, Ada Lupu sugerează în subtext că la celălalt capăt (al pernei, al memoriei, al lumii) ne paște/ urmărește/ determină colțul de semn invers.
„Nu e despre înflorire,/ e despre cum își închid nuferii petalele noaptea”, suntem avertizați în deschiderea părții a patra și ultima a cărții, căci ne aflăm în plin parcurs al supraviețuirii care „înseamnă să te ascunzi în corp, bine, bine”, într-o dublă personalitate programatică, și când depresivă, când represivă, continuu regresivă. Doar „în mintea secretă” îți mai poți trage sufletul, „ca-n praful de cretă/ risipit în afara desenului”, când simți că ai „pierdut ceva importat”, care „nu știu ce e/ simt doar că nu mai e”. În acest parcurs inevitabil, în care Ada Lupu reformulează celebrul „simț enorm și văz monstruos” al lui Caragiale într-un bizar „văz enorm și simț duios”, inclusiv transcendentul e supus regulii dublei funcționalități, căci „poate îngerii au și ei oamenii lor păzitori”. Cred că în aceasta stă cheia pătrunderii în lumea (conceptuală) a poetei.
De unde și pendularea între sectoarele memoriei, că e vorba despre vecinătățile unui bloc devenind spațiu mitologic (al unor eresuri personale cu vocația universalizării), despre familia în suferință ori în povești de iubire, despre ațipiri în leagănul insomniilor „subacvatice”: „multe din amintirile mele sunt inventate,/ nu știu cât din trecutul meu îmi aparține cu adevărat,/ sunt împăcată cu el”. Cert e că această coexistență perpetuă a duioșiei cu rugozitatea realității care sare-n ochi, care străbate toți porii, generează formulări între gracil și implacabil: „pieptenele tău albastru/ și-a înfipt dinții rari în zăpadă/ cu duioșia unui satâr în carnea porcilor”. În definitiv, zice Ada Lupu, „sunt un pui de om/ rătăcit într-un labirint frigorific” în care „oamenii se cunosc cu adevărat/ dacă pot să mintă nevinovat împreună”. Ariadnă, Tezeu și Dedal în același timp, poeta cu vocație livingstoniană observă cum „viața se ascunde în om ca-ntr-un buncăr” și-i oferă soluția în absolut, căci atunci când împrejurul nu e decât leziune și hărțuire, „noi suntem albatroși,/ când obosim, facem schimb de aripi în zbor”.
Zbor prin eterul de unde „îngerul tăcut/ a căzut prin acoperiș în casă”. Parteneriatul angelic-privat este la rândul lui un exercițiu neîncetat al tandreții: „mai mare binecuvântare nu există/ decât să ajuți un înger să treacă mai ușor prin lume/ să-l știi în casa ta, în viața ta,/ să-ți contamineze ființa cu râsul și durerile lui,/ cu nădejdea lui toată în tine”. Prin lumea al cărei nucleu, ai cărei poli, tropice și ecuator se trăiesc sub forma blocului copilăriei, unde „mama și cu mine locuim la etajul 3, apartamentul 15/ bunicii la parter, apartamentul 2”, pe unde mai stau și Oana, Ana, Cristinel, Dusea, Bobolea, Leolea și așa mai departe, cu tot cu familiile și faptele lor care capătă acolo și atunci statut legendar. Într-un areal care ar putea fi lesne descoperit pe hartă sub numele de Xanaxville. Tocmai acolo unde „mama e la serviciu aproape tot timpul/ are un bar/ sau barul o are pe mama/ el este o balenă oarbă care-i înghite tinerețea”.
Întreg volumul nu este decât o căutare însetată, în transa unui basm-paradis pierdut, în care ambele fețe ale monedei coexistă, așa cum se și întâmplă, de altfel, numai că de aceeași parte a privirii. Căutare care istovește în fața neîncetatului echivoc care e existența: „de fiecare dată când închid o ușă/ mă-ntreb dac-am intrat sau am ieșit”. Căutare prin imersiune în infernalul paradis al memoriei, din vremea în care blocul era universul, restul lumii părere, undeva „sub fostele insomnii”, în „colțul liniștit al pernei”, pe unde e „puful de gâscă tocit” de somnul care-a fost odată ca niciodată.
Dintr-o carte care se citește dintr-o dată, ca un manual de împăcare cu fatalitatea: „fiecare om are nevoie de cineva care să-i spună povestea,/ fiecare om are nevoie de un loc în amintirea cuiva/ și tot murim”. Sau poate nu?
