Nu ne face cinste că ne‑am prefăcut că nu se întâmplă nimic
Vitalie Vovc: „Doar timpul îi va judeca pe toți, chiar dacă astăzi eu unul consider că tăcerea sau «neutralitatea» nu diferă mult de un angajament direct de partea răului”
Dragă Vitalie, trebuie sau nu literatura să descrie ororile lumii cu lux de amănunte?
Sunt două cuvinte în această întrebare care nu pot conviețui: „literatura” și „trebuie”. Am putea considera că am răspuns la întrebare, dar voi încerca să desfășor câteva aspecte, în primul rând pentru a evita nedumiriri referitoare la propriile afirmații anterioare. Fiecare autor, probabil chiar și fiecare cititor își creează propriul crez despre literatură și despre rostul ei. Fiecare din noi își are propria „ars poetica”, exprimată și formulată ori ba. Voluntar (e cazul mișcărilor literare cu „manifest” la căpătâi, mai mult sau mai puțin militante (în sensul că își apără și promovează propriul manifest)) sau involuntar (suntem oare suficient de pregătiți sau motivați să explicăm de ce anume „ne place” o carte sau, dimpotrivă, nu o putem înghiți?), ne creăm un sistem valoric prin prisma căruia apreciem o scriere ori o producem. Categoriile respective, oricât de impermeabile ori exclusiviste ar fi, nu ne spun însă nimic despre „valoarea literară” a operelor care le includ. Mai mult decât atât, orice paradigmă valorică nu le exclude pe celelalte. Altfel spus, literatura este, prin definiție, un vast câmp al libertății, în sensul absolut al cuvântului. Ce s‑a întâmplat în societățile în care o autoritate deținătoare de putere și mijloace coercitive a spus „literatura trebuie” o cunoaștem prea bine… Ajunși aici, ar trebui totuși să abordăm și un alt aspect: ce este literratura și ce rol poate exercita în societate? Printre multe alte aspecte și seme ale definiției, literatura are și o funcție documentalistă sau narativă; una reflexivă prin care încearcă să explice fenomene societale; una terapeutică și educativă pentru a permite unei comunități lingvistice să depășească anumite traume colective și evita anumite cataclisme pe viitor. Tind să cred că orice traumă sau tragedie colectivă (iar deseori și individuală) care intervine într‑o societate se va regăsi neapărat în scrieri, într‑o formă sau alta. Este o caracteristică esențială a unei societăți sănătoase și normal constituite. Iar dacă „ororile lumii” nu‑și găsesc oglindirea în opere literare, atunci avem tot dreptul să ne întrebăm ce se întâmplă în această societate sau chiar să considerăm că avem probleme grave undeva, în altă parte decât în strictul domeniu literar, care împiedică expresia artistică să abordeze un subiect anume.
Să mai rămânem un pic la prima mea întrebare. Și s‑o reformulăm: trebuie sau nu literatura ucraineană să reflecte ororile războiului din Ucraina?
Mă voi referi și eu la primul răspuns: dacă literatura ucraineană nu o va face, atunci avem tot dreptul să ne punem întrebări dacă există literatură în Ucraina sau, dezvoltând: dacă ororile războiului nu sunt oglindite în scrierile de astăzi și de mâine ale autorilor ucraineni, ne putem pune întrebări serioase despre societatea ucraineană și natura relațiilor sociale, despre funcționarea puterii politice de acolo. Dar, pentru moment, constatăm că aceste întrebări nu au niciun motiv să apară. E o constatare tragică, de altfel, ținând cont de cotidianul ucrainenilor…
Dar literatura rusă – absurditatea și inutilitatea acestui război?
E într‑atât de simplu să răspunzi la această întrebare: trebuie!… și totodată într‑atât de complicat. Mai bine zis, complex. Trebuie să înțelegem că „literatura rusă” nu mai există ca un fenomen și proces cultural integru. Există o serie de autori, probabil cei mai buni, care nu mai sunt fizic prezenți în rusia, ale căror cărți sunt interzise în rusia și care sunt ostracizați și declarați „extremiști” sau, în cel mai fericit caz, „agenți străini” (iată‑ne deci în plin nazism sau stalinism, nu mai contează în acest context). Nu voi aduce exemple din epoca stalinismului, pe care le cunoaștem foarte bine și au ajuns citate și în Parlamentul Republicii Moldova recent, ci îl voi pomeni aici pe Thomas Mann (părăsește Germania în 1933, i se retrage naționalitatea în 1936) sau pe Bertolt Brecht (părăsește Germania în 1933, i se retrage naționalitatea în 1935), pentru a înțelege mai bine natura regimului din rusia. Vom putea discuta despre „literatura rusă” abia peste mulți ani, nici nu pot spune când, totul depinde de cum se vor sedimenta realitățile. Cine știa de Șalamov (probabil cele mai exacte și precise scrieri despre GULAG, mult peste Soljenițîn, după mine) atunci când își scria textele? Cert e faptul că există astăzi un Boris Akunin (Grigori Cihartișvili), un Dmitri Bîkov, un Viktor Șenderovici, un Vladimir Sorokin (lista poate continua) și există un Prohanov sau un Prilepin… Cu aceștia e mai simplu, la o adică, dar mai sunt și o Iahina sau un Vodolazkin, undeva între două lumi. Doar timpul îi va judeca pe toți, chiar dacă astăzi eu unul consider că tăcerea sau „neutralitatea” nu diferă mult de un angajament direct de partea răului. Astea fiind spuse, dacă m‑ai întreba anume despre aceștia doi din urmă, ți‑aș răspunde că nu i‑am înghițit vreodată… Am avut reticențe chiar și față de Ulițkaia (mai exact, un roman al ei, Scara lui Iakov), dar invazia Ucrainei încă nu începuse și nu era comme il faut să critici „lumina care vine de la Răsărit”…
De la „trebuie” să trecem la ce se întâmplă de fapt. Știu zeci, dacă nu sute, de poeți și prozatori ucraineni plecați pe front – în timp ce luptă, scriu despre ce li se întâmplă. Pe unii dintre ei i‑am tradus și eu în română. De exemplu, pe Boris Gumeniuk, care a luat arma în mână în 2014 și de atunci se află în tranșee. Poeziile sale despre război sunt pur și simplu cutremurătoare. Le‑ai citit și tu? Dacă nu pe ale lui Gumeniuk, atunci pe ale altor scriitori ucraineni, și cum ți s‑au părut?
Iată‑ne deci ajunși și la răspunsul la primele întrebări! Îti mulțumesc mult, dragă Dumitru, ție și echipei revistei „Timpul” din Moldova, pentru că acordați spațiu de exprimare scriitorilor și poeților ucraineni și pentru că îi familiarizați (nici nu știu dacă e cuvântul potrivit, dar parcă nu‑mi vine să spun că îi dați cu face‑ul de table) pe cititorii români cu opera lor, scrisă literalmente cu sânge… Țin să menționez totuși că aici nicidecum nu vorbim de „trebuie”! E o durere imensă, care se regăsește în mod firesc în scrierile ucrainenilor. O demonstrație, dacă ar mai fi necesară încă una, că literatura ucraineană e un proces viu și, cel mai esențial, liber! Dacă ar fi să citez pe cineva, aș dori să vorbesc aici de Maxim Krivțov, poet omorât pe front la doar 33 de ani, în ianuarie 2024… Aceste rânduri m‑au cutremurat profund:
Весь світ у ранах я візьму цей жовтий скотч
я знаю тут у поміч лише жовтий скотч
так вабить декольте цієї довгої весни
ми всі пішли на Схід бо хто якщо не ми
Cred că aceste versuri nu sunt doar despe ucraineni, ci despre noi, ceilalți „europeni”…
Și nu doar despre literatură am putea vorbi aici: filmul, muzica, artele plastice, proiecte online, toate sunt despre război acum…
Să mai aducem exemple: SKOFKA, un muzician care‑mi pare foarte talentat. Iată câteva rânduri dintr‑o piesă a lui:
Пусто на вулицях
П‐п‐пусто на полицях
Була вкусна паляниця
Тепер не густа поляна ця
В полі вітер водиться
Росте біла чорниця
Сидить сумує криниця
Нікому пить не хочеться
Плаче ліс там ні душі
Втратив біс товаришів
Недописані вірші
Вицвітуть на аркуші
Ні свої тут не чужі
Ніхто не гострить тут ножі
Ні свої тут не чужі
Ніхто не палить камиші
Vă mai recomand și un canal de YouTube pe care e musai să‑l urmăriți: BABYLON’13 – adevărate cronici ale acestui război apocaliptic.
Eu nu cunosc, dar poate știi tu. Există vreo operă literară rusească în care să fie condamnat pe față războiul din Ucraina?
Așa se face că de la începutul invaziei masive a Ucrainei urmăresc mult mai puțin literatura rusă. Nu‑mi pare relevantă în momentul de față. Nici nu cunosc asemenea opere, poate doar renumiți muzicieni ruși, fugari și ei, care au scos regulat piese ce au condamnat fără echivoc războiul. Dar dacă a luat Bob Dylan premiul Nobel pentru literatură, de ce i‑am omite? Nu voi multiplica exemple aici, doar două: Max Pokrovski (Nogu Svelo):
Украина! Пусть от Днепра и до Берлина
Летают ангелы незримо,
Храня в пути твоих детей.
Сынок, не бойся! И подожди немного:
Она закончится – воздушная тревога.
Похоже, стихло. Похоже, улетели.
Похоже, мы с тобой сегодня уцелели
Sau Oxxymiron (un rapper rus, fugar și el, evident):
Под горою икаeт старый гном (Старый гном)
Старым кадыком
Нас пугаeт ядeрным грибом
На хуй стариков
Что лакают кровь чужих сынов
Din autorii mari, de renume, l‑am putea din nou pomeni pe Dmitri Bîkov, care a publicat recent o carte despre Zelenski, VZ: Volodymyr Zelenskyy and the Making of a Nation (pe care încă nu am citit‑o), carte care este cu certitudine un omagiu și nu ar fi apărut dacă nu începea războiul. Vladimir Sorokin publica hăt în 2006 День опричника: acțiunea romanului se petrece în rusia, în 2028. Cât de premonitoriu a fost acel roman! Nu e despre Ucraina, dar e de o justețe chirurgicală.
Exemple ar mai fi, bineînțeles, dar trebuie să înțelegem clar că nimeni în rusia de astăzi nu mai poate să‑și exprime dezacordul cu puterea (chiar și înrăitul stalinist Prohanov a avut ceva probleme după ce și‑a scos ultima carte). Toate exemplele posibile vin din exterior. Să nu uităm că poeți precum Jenia Berkovici (a fost condamnată la șase ani de închisoare), Artiom Kamardin (șapte ani), Nikolai Daineko (patru ani), Egor Ștovba (cinci ani) fac închisoare acum în rusia… Lista, din păcate, poate fi continuată… Am fost de‑a treptul șocat atunci când un fost președinte al uneia din țările baltice spunea că nu crede că în rusia poți lua opt ani de pușcărie pentru un simplu dezacord exprimat… Cum e posibilă o asemenea ignoranță? Peste 20 de mii de persoane ar fi încarcerate de către regimul putinist pentru mesaje antimilitariste sau antiputiniste, deși numărul real nu‑l cunoaște nimeni.
Astea fiind spuse, eu aș pune accentul pe altceva astăzi, lăsând la o parte „marea” cultură rusă… Noi, cei de aici, care nu riscăm nimic pentru moment, ce facem? Cum ne împăcăm cu omniprezența simbolurilor sovietice în Republica Moldova? Cum ne împăcăm cu bustul lui Pușkin (care nu are nimic cu poetul Pușkin, de altfel) în capul Aleii Clasicilor din Chișinău?
Tu ai scris poezii despre război?
Adevărul e că am scris despre război chiar și înainte de invazia masivă a Ucrainei. Războiul a început în 2014, nu în 2022, și faptul că ne‑am prefăcut că nu se întâmplă nimic nu ne face cinste (e un eufemism) – în primul rând mă refer la breasla literară (cu excepțiile de rigoare, desigur). Iată un fragment dintr‑un text scris în 2016, parte din volumul Mesaje pentru burta de rechin:
…Din ce în ce mai multe case
Duhnesc a praf de pușcă
Pe străzile orașelor
Duhnește a praf de pușcă
Pe ulițile pustiite ale satelor
Duhnește a praf de pușcă
Până și prin păduri
Aceeași duhoare de pulbere
Fetidă… (lupii, 22/06/2016)
Irina Nechit, după ce a citit volumul Mesaje pentru burta de rechin, mă întreba direct: „Care e frica ta cea mai mare? Războiul trei mondial?”… Volumul a ieșit practic odată cu începutul invaziei, în februarie 2022… Coincidență macabră ori simbolică, cum doriți, dar care, cert, nu i‑a priit cărții. De fapt, de atunci nu am scris mai nimic, iar dacă am scris, doar despre război am scris… Iată o mostră (iertare, dragi cititori, pentru lipsa de modestie):
când vei ajunge la mine sa fii cu gâtul gol
nu reușesc să vă urăsc
nu‐mi iese
mă‐ntreb dacă aș putea trage în voi
nu cred
e prea tehnic
mă‐ntreb dacă aș face ceva pentru voi
nimic
m‐aș uita cu dezgust cum se scurge seva
din voi
aș aștepta fumând o țigară
apoi aș suna serviciile abilitate
să vină
să curățe fața locului
aș ajuta cu ce pot serviciile abilitate
aș face și voluntariat
din motive igienice
nu cred că aș putea trage în voi
e prea tehnic
prea premeditat
nu am suficientă ură pentru așa ceva
dar dacă, dacă s‐ar nimeri
dacă ați apare în fața casei mele
mi‐aș înfige dinții de lup
în gâtlejul vostru
v‐aș sugruma cu mânurile mele
de țăran uitat
până la capăt
apoi aș chema serviciile abilitate
să vină
să curățe fața locului
nu am ură
nu am premeditație
aș fi un foarte rău soldat:
nu cred
și e prea tehnic (20/12/2022)
Nu vei crede, dar să știi că am scris chiar și în rusă! Credeam că poate citește vreunul. Chiar am avut o fermă intenție să fac un volum de poezie în rusă, sperând naiv ca se mai poate aștepta ceva din partea cealaltă.
похоже миру без войны и не прожить…
попробовали ‐ не получилось
обученнoе воевать а не любить
безумие безумных ополчилось
кричали с детских лет: мы можем повторить!
потом в юнармию гурьбою поступали
кому‐то в морду а кого – дерьмом облить
всем несогласным по ебалу настучали…
и время с нами шло, мы становились старше
картонные рейхстаги брали штурмом
повсюду и везде все наши были в марше
все было так задорно, и весело, и шумно
стругацкие писали о какой‐то башне
давным‐давно, в одном рассказе умном
забыли остров… нам это не нужно !
мы выродки ‐ и это вам не шашни!
потом пришел приказ – в поход, в поход!
мочить в сортире инших
а там – страна, а там – народ…
и вот опять война, очередное пепелище…
Care ar fi cele mai importante întrebări pe care scriitorii din toată lumea ar trebui să le adreseze generalilor și soldaților ruși?
Nu vreau să inventez nimic: nu mai știu. Am pierdut orice speranță în căutarea germenilor de umanitate în aceste ființe. Oare aveau „scriitorii din toată lumea” întrebări pentru un Joseph Goebbels, Hermann Göring sau Heinrich Himmler? pentru Josef Mengele? pentru angajații Gestapo? Poate că și aveau la timpul acela, dar Istoria ne‑a demonstrat că a fost o pierdere inutilă de timp… Întrebările ar trebui să le punem acolo unde există speranțe de a găsi răspunsuri sau, cel puțin, de a genera un proces de reflecție. Întrebările ar trebui să ni le adresăm unii altora, celor care încă suntem de această parte. Iată, pentru fostul președinte pomenit mai sus aș avea întrebări, pentru acei care, chiar și în varii forme voalate, susțin regimul de la kremlin, aș putea avea întrebări. Pentru generalii și soldații rusi aș rezerva gloanțe, ghiulele, rachete, drone… În fine, chestii din astea, aducătoare de lumină și pace (Doamne, iartă‑mă)… Întrebări vor avea procurorii, nu scriitorii, dacă va exista un proces precum acel de la Nürnberg . Iar cititorilor acestor rânduri doritori să‑mi sară în cap le voi recomanda insistent să meargă la scoală și să învețe istorie. Mai cu seamă le‑aș recomanda o perioadă anume: 1933‑1949. Poate că vor ieși cu ceva învățăminte pentru zilele de astăzi… Adevărat se spune: Istoria nu învață, ea doar pedepsește crunt pentru lecțiile neînvățate.
Am început acest interviu vorbind despre oroare. În general, oamenii fug de acest cuvânt. Nu vor să‑l audă. Fug de operele în care sunt descrise ororile războiului și preferă opere literare în care pot să evadeze din realitate. Dar nu‑i putem condamna pentru asta, nu‑i așa? Un roman ca Teodoros al lui Cărtărescu s‑a vândut în zeci de mii de exemplare în toată lumea. E un roman în care cititorii evadează, ca altădată moldovenii în păduri, din calea turcilor sau tătarilor, fiind siguri că nu vor fi găsiți acolo. Mihai Sebastian a scris cea mai frumoasă piesă de dragoste din literatura română pe timpul războiului – Steaua fără nume. Și a rămas. Dar au rămas și povestirile sau romanele lui Hemingway despre războiul spaniol. Toate sunt importante. Important e să fie bine scrise. Atât textele despre oroare, cât și cele despre fuga din fața ororii. Tu ce crezi?
Mihail Sebastian a lăsat posterității și un Jurnal (1935‑1944) de o valoare incomensurabil mai mare decât Steaua fără nume. Nu am intenția să lansez polemici inutile, dar Steaua fără nume are loc de bibelou de porțelan în decorul literar, pe cât de drăguț, pe atât și de inutil, pe când Jurnalul îmi pare o carte esențială pentru noi (și nu doar pentru noi, de altfel). Parafrazând o altă axiomă, voi îndrăzni să afirm că evadarea constantă din realitate naște monștri. E o fugă și o dezertare a unui spațiu care este imediat acaparat de altceva, și acest proces este la fel de firesc, căci natura, din câte se știe, are oroare de vid. Știi definiția aia din fizică: întunericul nu există, există doar absența luminii? La urma urmelor, nu este oare datoria unui scriitor (o putem extinde la orice domeniu producător de sensuri și valori, evident) să încerce din răsputeri să se opună acestui proces generator de monștri? Oare nu la acest capitol a eșuat lamentabil literatura rusă? Pentru mine, dacă îl cunoșteam pe Sebastian doar drept autor al piesei Steaua fără nume, rămânea un personaj secundar în literatură. Dar Jurnalul său îl propulsează printre cei mai mari ai epocii, fără nicio exagerare! Alături de un Ionesco cu Rinocerii săi! Să fiu înțeles corect, nu am nimic împotriva scrierilor care sunt o portiță de „evadare din realitate” (vezi mai sus ce spuneam despre literatură drept spațiu absolut de libertate), dar ele nu mă interesează decât foarte puțin. Consider că societățile care nu produc decât asemenea opere sunt societăți în pericol sau societăți care prezintă un risc major pentru umanitate…
Ce cărți vei citi în prima zi de pace?
Mi‑ar plăcea să existe o asemenea zi, în care să spunem clar: „E prima zi de pace!” Nu o întrevăd pentru moment… Iar lecturile? Nu cred că vor fi foarte diferite de cele care au fost până la război. Poate doar că vor fi mai numeroase. „Sfârșitul istoriei” nu există și nu va exista. Respectiv, va continua și eterna luptă a binelui cu răul (iertat fie‑mi acest absolutism discursiv). Iar eu voi fi mereu de partea celor care aduc lumină, care luptă pentru ca lumea să fie mai bună.
