Cele Patrusprezece sonete (postume) prin care-și lua rămas-bun
de la limba română, în ’34, Voronca, trecând la franceză
înainte ca Eduard Marcus (și nu Mărculescu!) să n-o ia în freză
(și nu fraise), nu-s expresia cea mai înaltă a ceea ce criticii spun:
„Minunata putere de-a te proiecta altfel decât cum ești”? (O proteză
à croquer la mort, limba străină? sonetul? – tot ea, nuielușă de-alun
ce te duce la sursa de apă, oricât de ascunsă în lutul străbun.)
După care-și va fi schimbat Imnul regal pe o Marsilieză…
Și franceza mea, cât e de bună încât să închei – en beauté – c-un sonet
în română, și după, s-o iau de nevastă, la belle étrangère – mot-à-mort
cum ți-ai alcătui, fără baremi să-l fi văzut nici la roentgen, un schelet,
doar punând cap la cap substantive și verbe, ca pe-o legătură de chei.
C’est parti! Tragi ciubotele de șapte poște, sonetul – mereu pe picior
de plecare. Cât ți-o fi rămas? Un sonet, poate două… nici vorbă de trei.
