Ce înseamnă să fii „de partea bună a hărții” în secolul XXI? Și care e acea parte? Mai ales când ai trei țări care te adăpostesc concomitent: Moldova, România, Franța, cum e cazul personajului poematic din cel de-al doilea volum de poezie semnat de Cătălina Bălan, De partea bună a hărții, apărut în 2025, la Editura Paralela 45: „am trei patrii/ și niciuna nu poate să-mi dea/ tot ce-i cer” (p. 42). În momentul în care am început lectura cărții, credeam că „partea bună a hărții” chiar este o țară sau măcar un oraș. Dar am înțeles că este, de fapt, locul în care și din care sunt transportate borcanele (cu iubire). Nu știu dacă este o realitate specifică și altor țări, dar sunt sigură că toți cititorii din Republica Moldova vor rezona cu fiecare borcan cu dulceață sau compot din carte, pregătit de bunica și bunicul. Cei din urmă reprezintă, de altfel, centrul gravitațional al cărții. Nu am citit o altă carte de poezie care să transforme figura bunicilor într-un declanșator atât de viu al memoriei, al apartenenței și al iubirii. Chiar din primul poem, autoarea ne invită într-o călătorie prin copilăria sa, ai cărei piloni, ca două pietre „de Cosăuți”, sunt anume ei, bunicii. Ne poartă de mână și ni-i prezintă intransigenți la muncă, dar foarte tandri cu ea: „a aflat că e/ cel mai bun bunel din lume/ când i-am scrijelit acest mesaj/ cu creta/ pe capota mașinii” (p. 89). Ne mai prezintă și copacii în care urca și visa la marea iubire a vieții sale: „soțul meu va trebui să fie/ neapărat/ un străin înalt/ și frumos” (p. 64). Din universul său inițiatic nu au lipsit nici poznele copilăriei, cum ar fi ascunzătoarea de bomboane transformată într-un „morman de hârtii de bomboane […] dosit după pat” (p. 68). Mai cunoaștem și „râșnița”, datorită căreia întregul neam a supraviețuit foametei, dar și „radioul”, ca element de divertisment: „radioul vostru e nemuritor/ apare în toate amintirile de familie” (p. 36). Aceste detalii le-am observat la un prim nivel al lecturii. Dar, recitind, am remarcat, dincolo de stratul luminos al amintirilor, și o arheologie a vulnerabilităților care însoțesc eul liric până la maturitate. Cum ar fi: sentimentul de inferioritate ori frica: de sărăcie, „frica de abandon”, „frica de muncitorii de pe stradă” (p. 45). Cele din urmă, transformate în complexe, „nu sunt decât suma multor complexe de inferioritate/ și a traumelor transgenerațio-nale/ pe care nici un deceniu de terapie n-ar putea să le îmblânzească” (p. 31). Mi-am imaginat, de astă dată, personajul din poezie culcat pe o canapea sau pe bancheta din spate a Ladei roșii, cu ochii închiși, călătorind în timp, răscolind pe acolo, încercând să vadă când i s-a spus sau și-a spus, pentru prima dată, că trebuie „să fac loc pentru cineva mai important/ să tac și să fac” (p. 45). Această obsesie a ocupării locului cuiva mai bun o urmărește și în clipele în care proiectează soarta oaselor sale: „dar oasele mele sunt ale mele doar temporar/ și câtă bătaie de cap/ că vor trebui puse la păstrare/ alături de alte oase mai vechi/ și poate mai îndreptățite/ să se odihnească” (p. 109). Culcată pe spate, o văd aducând „după pleoape […] o floare de tei pe retină” sau haine reciclate: „am purtat toate hainele până s-au ros” (p. 27). Mai apare, după pleoape, și dorința personajului din poezie de a își rescrie o parte din propria poveste, pentru a o lua ulterior de la „0” cu mai multă forță, cu încrederea în faptul că nu a „venit pe lume/ mai neajutorată decât ceilalți”: „despre divorțul părinților n-am prea multe de spus/ povestea mea n-am vrut să o ascult până la capăt/ am întrerupt-o mereu și mereu când își amintea/ despre moașe și despre cum se sprijinea de pereții spitalului ca să ajungă la toaletă” (p. 32). Toate aceste detalii, precum și lipsa încrederii în Moș Crăciun, mama care nu putea „să vină fix atunci” când era nevoie au făcut eul poematic să nu se poată privi altfel „decât printr-un filtru foarte exigent” (p. 28). Această introspecție nu a fost zadarnică, căci, spune eul liric: „de curând am descoperit interiorul/ confortul, covorul de lână și pernele pufoase/ pot fi și pentru mine” (p. 45). Dar după această revelație eliberatoare, află și cum se simte golul provocat de moartea celui care i-a fost „primul tată” – bunicul: „în dimineața în care ai murit/ abia am putut să mă trezesc” (p. 83). A murit și o parte din ea odată cu cel care a învățat-o să meargă cu bicicleta. Acest poem despre moarte este precedat de două pagini cu imaginea unei pelicule albe, care vin după două poeme despre dulceață. Primul, al Dianei Iepure și al doilea, al lui Sergej Timofejev, astea două făcând parte din „Dialogul poetic” inserat în economia cărții. Mi-am zis atunci că acea peliculă albă este pentru noi, cititorii, o invitație de a ne scrie propriile povești despre borcanele cu dulceață, ca să înțeleg apoi că era, de fapt, tăcerea de dinaintea marii tăceri, de dinaintea marelui gol. Poate, și un simbol al goliciunii preocupărilor noastre zilnice, care ne țin departe de cei dragi: „nu te sunasem cu o zi înainte/ când era Crăciunul pe vechi și tu erai singur acasă/ n-am avut timp/ mi-am zis că le rezolv repede pe toate/ iar tu vei veni la mine mai târziu/ așa cum vorbisem” (p. 83). Doar că nu este mereu totul așa cum ne vorbim, planificăm sau ne dorim.
Am călătorit frumos și dureros sau dureros de frumos prin cartea Cătălinei Bălan, am retrăit cu ea fiece clipă fericită și nefericită. O carte-bijuterie, în fond. M-am concentrat mai mult pe textul volumului, dar această carte nu este doar text. Este un proiect multimedia compex, care conține și inserții foto-video de Ghenadie Popescu, poezii înregistrate, de care s-a îngrijit Sergej Timofejev, intervenție conceptuală grafică de Sorina Popescu, dar și un savuros dialog poetic cu Diana Iepure și cu Sergej Timofejev, unul despre borcane și altul despre mare. Ceea ce îi unește pe toți este că sunt cu toții de partea bună a hărții, acolo unde ne invită și pe noi.
