Mihai Răcilă (născut în 1994, în Mereni, Cimișlia) este al treilea copil al familiei lui Ion și a Verei Răcilă. Este licențiat în Științe Agricole la USM. A studiat un an la Universitatea de Științe Aplicative din orașul Tartu, Estonia, în cadrul unui program de mobilitate academică. În 2019 a finalizat studiile de master în Marketing Agroalimentar, în cadrul aceleiași instituții. În același an debutează cu romanul Caruselul Inocenței, iar doi ani mai târziu îi apare și romanul Al nostru, la Editura Cartier din Chișinău. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Romanul Al nostru debutează lin și, aș îndrăzni să spun chiar, dulce, cu evocarea unor amintiri din copilărie. O copilărie petrecută în Moldova anilor 1990-2000, într-o zonă rurală, în care sărăcia este o constantă, dar una pe care, aparent, copilul Mihai, alintat de familie „al nostru”, fiind mezinul, nu o conștientizează sau nu o ia în seamă, fiind fericit să trăiască liniștit, liber și iubit în sânul familiei unite. Scenele descrise în primele pagini ale romanului sunt de un pitoresc aparte, creionând un univers idilic, ca un fel de loc din alte lumi, aflat într-un timp fără de timp. Nu fac un secret din faptul că, la nivel emoțional, m-a dus cu gândul direct la copilăria mea, petrecută de asemenea în anii 1990-2000, tot în mediu rural, în Câmpia Română, iar din punct de vedere livresc – atât la Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, cât și la romanul Străveacul și alte lumi al Olgăi Tokarczuk.
Paradisul lui Mihai și, aș spune, al întregii Moldove începe însă să se destrame în momentul în care ia naștere fenomenul migrației. Rând pe rând, mânați de sărăcia pe care politicienii comuniști, aflați la putere, nu reușeau sau nici măcar nu doreau să o estompeze, moldovenii iau calea străinătății. Mai întâi spre est, spre Rusia sau Israel, iar mai apoi spre vest, destinația cea mai comună fiind Italia. Astfel, în scurt timp, fiecare familie rămâne fără unul dintre părinți sau poate chiar fără amândoi, fără unul dintre copii sau poate chiar fără doi din trei. Astfel, Moldova devine o țară în care aproape fiecare familie este mutilată.
Din familia lui Mihai Răcilă, primul pleacă fratele cel mare, apoi mama, apoi fratele mijlociu, rămânând acasă doar el și tatăl, tată care, asemenea multor alți bărbați rămași singuri după plecarea femeilor în străinătate, se lasă pradă alcoolului, lenei, dezinteresului și deznădejdii. Din momentul în care familia se destramă, se schimbă și atmosfera romanului, universul idilic descris inițial transformându-se într-un infern care acaparează treptat inima și mintea naratorului. Acesta trece prin stări diverse, oscilând între deznădejde și speranța reunificării familiei, dezinteres general și dorință de reușită în viață, culminând cu gândul la sinucidere, gând pe care îl și pune în aplicare, însă e salvat, in extremis, de prietenul lui.
În a doua parte a romanului, intitulată Drumul cucilor, descoperim perspectiva mamei lui Mihai, a Verei Răcilă, legată de plecarea ei în Italia. În prima parte a acestei perspective descoperim zbaterea sa sufletească din perioada în care a analizat dacă trebuie sau nu să plece, care sunt riscurile, care pot fi avantajele și dezavantajele. Și mai ales, durerea resimțită în momentul în care a luat decizia finală, de a pleca. Partea a doua a relatării pare desprinsă de-a dreptul dintr-un film thriller, pentru că descrie chinurile fizice și psihologice prin care au trecut zeci sau sute de femei nevoite să plece în Vest. Întrucât Moldova nu era membră a UE, iar România abia semnase acordul privind demararea procedurilor de aderare, trecerea lor dintr-o țară în alta presupunea tot atâtea momente de fraudare a frontierelor. Și dacă trecerea din Moldova în România și din România în Ungaria se putea realiza pe la punctele vamale apelându-se la corupție, prin plătirea unor sume considerabile de bani, trecerea prin celelalte țări, mai civilizate, cum ar fi Cehia, Germania sau Austria, se făcea printr-o efracție totală, pe rute ocolitoare, prin pădure, apelându-se la tot felul de tertipuri care efectiv le dezumanizau pe femeile care doar luptau pentru un trai mai bun pentru cei de acasă.
Nu întâmplător am ales să denumesc această recenzie „Al nostru, a noastră, ai noștri, ale noastre” – pentru a evidenția faptul că în acest roman nu avem de a face doar cu perspectiva celor două personaje, „al nostru”, respectiv, Vera, „a noastră”, ci vedem în paginile acestuia o monografie a întregii Moldove și a unui fenomen pe care l-aș numi mai degrabă flagel, acela al migrației, care a mutilat o țară întreagă, flagel de care cineva trebuie să se facă vinovat.
