În seara de 28 februarie am călătorit în timp împreună cu Hiroshi la Teatrul Fără Nume. L-am urmat în căutările lui, în rătăciri, m-am îmbătat cu el, am iubit cu el și m-am întors acasă cu zeci de gânduri de înșirat pe foile albe din fundalul de final al piesei. Cartierul îndepărtat, în regia lui Dorian Rossel, după manga lui Jiro Taniguchi, este un spectacol gândit în Elveția, creat în Franța, regândit în Japonia, adaptat publicului chișinăuian, despre tentația de a repara trecutul și despre eșecul inevitabil al acestei dorințe. Hiroshi, un bărbat de 48 de ani, urcă într-un tren care îl duce înapoi în adolescența sa. Inițial e nedumerit, confuz, ulterior decide să profite de această călătorie pentru a-l împiedica pe tatăl său să plece din familie. Descoperă însă că decizia acestuia este mai complexă decât o trădare simplă, iar intervenția lui nu schimbă cursul lucrurilor. Această imposibilitate de a modifica destinul m-a dus cu gândul și la Oedip rege.
Regizoral, spectacolul se sprijină pe imagini simple, dar puternice. Cearșaful alb uriaș de la început, care se strânge în jurul protagonistului și ia forma vomei, sugerează o memorie care nu poate fi digerată și o viață care se contractă sub presiunea trecutului. La final, pata compactă de alb se fragmentează în nenumărate foi pe peretele din spate, ceea ce mă face să cred că tentativa de a regândi, repara trecutul nu aduce ordine, ci și mai multă dispersie a sensurilor. M-am mai gândit la faptul că trăind în trecut, riscăm să ratăm ancorarea în prezent, transformându-l în foi albe, nescrise, netrăite.
Un moment esențial pentru economia spectacolului găsesc că este acțiunea incipientă a spectacolului – momentul în care actorii șterg scena cu prosoape albe, ca și cum ar pregăti „terenul” – pentru o nouă poveste, o nouă viață. Gestul în sine sugerează posibilitatea unui punct zero, ideea că putem șterge și rescrie. Doar că spectacolul deturnează această ipoteză. Iar deturnarea e anunțată chiar de momentul în care uitându-se în oglindă, Hiroshi vede chipul mamei sale.
Foarte ingenioasă mi s-a părut apariția simultană în scenă a lui Hiroshi adult (interpretat cu naivitatea corespunzătoare vârstei de 14 ani de către Alexandru Dicusar) și a versiunii sale adolescente (interpretat de David Arnăut, cu mai multă înțelepciune, stăpânire de sine, inteligență decât cea specifică unui adolescent de 14 ani), funcționând ca un dispozitiv de autoanaliză: Hiroshi nu doar retrăiește, ci se privește pe sine din exterior. Se analizează, înțelege cum ar fi trebuit să fie pentru a avea succes inclusiv la fete, reușind să construiască o relație cu fata pe care a iubit-o în copilărie (interpretată de Cătălina Lungu, cu sensibilitate și naturalețe). Reprezentativ în acest sens este și momentul în care Hiroshi ajunge în dreptul casei sale și urmărește agitația rutinei familiale dintr-o parte, ca și cum ar privi pe furiș prin broasca ușii. Impresia este creată prin folosirea unei jumătăți de cortină, care obturează parțial spațiul interior: vedem doar fragmente de corp, doar semne ale vieții dinăuntru. Mamei (interpretată grațios de Antonia Barancea) îi zărim mai întâi doar picioarele. Pe măsură ce Hiroshi acceptă să fie cu adevărat prezent în trecut, cortina se ridică, iar spațiul devine pe deplin vizibil. Claritatea vizuală marchează și o clarificare interioară: din simplu observator, el devine participant.
În scena de început apare întrebarea: „Aceste două epoci se vor suprapune? Se vor influența ele oare?” Da, cele două vârste s-au suprapus și s-au influențat, cicatrizând ruptura interioară. Hiroshi înțelege că nu poate repara nimic în trecut, dar că poate construi un prezent fericit alături de familia sa, pe care o invocă de mai multe ori.
Am rămas impresionată și de felul în care actorii au reușit să construiască momente în sincron și coeziune, funcționând adesea ca un singur corp scenic, alcătuit din: Alexandru Dicusar, David Arnăut, Victoria Manciu, Antonia Barancea, Vitalie Jacotă, Larisa Dascăl, Radu Moraru, Vlad Rusnac, Nicolae Furdui, Ion Gîrneț, Anastasia Vorona, Nicoleta Zghibarță, Cătălina Lungu, Max Guvir, Victoria Țurcanu. Iar muzica live pe care au produs-o a dat montării un puls organic, susținând și completând emoția momentelor.
Decorul minimalist mizează puternic pe imaginația spectatorului, transformându-l în partener activ al poveștii. Multe scene sunt construite ingenios fără recuzită propriu-zisă, folosindu-se exclusiv de instrumentarul actoricesc: corp, gest, voce, ritm. De exemplu, scena urcatului scărilor este sugerată doar prin mișcarea circulară a lui Hiroshi și prin anunțul său simplu: „Eu urc scările”. Spațiul nu este construit material, ci mintal, în imaginația noastră.
La fel de sugestiv este și momentul în care aflăm cum a fost ucis în război primul soț al mamei lui Hiroshi. Nu există armă, nu există efecte sonore agresive, nu există sânge. Moartea este redată printr-un simplu gest din deget, suficient pentru a declanșa întreaga imagine în mintea spectatorului. Fără violență explicită, fără realism demonstrativ, scena capătă o forță cu atât mai mare. Regizoral, această alegere arată încrederea lui Dorian Rossel în puterea sugestiei și în capacitatea publicului de a completa ceea ce nu este arătat.
Un spectacol cald, care abordează cu înțelegere și blândețe un subiect dureros pentru orice copil – plecarea unui părinte din familie. Un spectacol care merită să fie în vizorul fiecăruia.
Echipa de creație
Regie: Dorian Rossel
Text: Carine Corajoud, Delphine Lanza, Dorian Rossel, inspirat din manga japoneză a lui Jiro Taniguchi
Asistent regie: Mihaela Crucichevici
Scenografie: Delphine Lanza, Dorian Rossel, Sylvie Kleiber
Pictor costume: Inga Botnariuc
Regielumini: Tudor Carapascal, Eduard Chiperco
Regie sunet: Vlad Vascan, Aureliu Postoronca
Șef secție, decor artistic și producere: Vladimir Ciotu
Croitorie și costume: Victoria Morari, Snejana Ispir
Make-up: Cristina Baciu
Recuzită și accesorii: Ludmila Budeanu
Distribuția: Alexandru Dicusar, David Arnăut, Victoria Manciu, Antonia Barancea, Vitalie Jacotă, Larisa Dascăl, Radu Moraru, Vlad Rusnac, Nicolae Furdui, Ion Gîrneț, Anastasia Vorona, Nicoleta Zghibarță, Cătălina Lungu, Max Guvir, Victoria Țurcanu
