Limbile lumii
În 21 februarie am sărbătorit cu toții Ziua Internațională a Limbii Materne, mai bine zis, ziua graiurilor materne, a tuturor celor 7.164 de limbi vorbite astăzi în lume. De altfel, numărul imens al limbilor sugerează nu doar varietatea și bogăția idiomatică propriu‑zisă – fiecare limbă e un univers în sine –, ci și conceptualizarea specifică a realității de către vorbitorii fiecărui grup etnic, respectiv, diversitatea culturală proprie fiecărei comunități lingvistice.
Din această perspectivă, fiecare limbă are o valoare intrinsecă, fiindcă în lexicul, în maximele și expresiile idiomatice, create și utilizate de poporul care o vorbește, e sintetizată viziunea lui asupra lumii, modul său specific de structurare lingvistică a realității și prin aceasta, modul său de raportare la lume. Conform principiului relativității lingvistice, postulat de W. von Humboldt, diversitatea limbilor este cel mai de preț dar pe care Dumnezeu l‑a făcut omenirii, iar însuțirea unei limbi străine ne deschide noi orizonturi în perceperea lumii: „Fiecare limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparține și nu se poate ieși din acest cerc decât intrând în altul. De aceea, învățarea unei limbi străine înseamnă, de fapt, achiziția unui punct de vedere nou în înțelegerea lumii”.
Dar, din păcate, acest număr imens de limbi se diminuează pe zi ce trece, deoarece limbile „mici”, vorbite de câteva sute sau chiar de câteva mii de persoane sunt pe cale de dispariție, nefiind în stare să concureze cu limbile „mari”. Vorbind din perspectiva vitalității unei limbi, care e conferită de statutul său în societate și de numărul de vorbitori nativi, aproape jumătate din limbile utilizate astăzi pe glob se află în pericol de extincție. Nu întâmplător, UNESCO monitorizează cu acribie vitalitatea fiecărui idiom, iar pe site‑ul Ethnolog.com se actualizează periodic registrul general al limbilor, în dreptul fiecăreia fiind tre‑ cută starea în care se află în prezent: dacă are statut oficial, dacă dispune de un nivel standard, dacă are o literatură scrisă etc. Să reținem că există și alte surse de documentare, cum ar fi National Geographic. Language, unde ne întâmpină informații referitoare la orice limbă vorbită astăzi pe glob.
În general, se consideră că o limbă este viguroasă dacă beneficiază de cel puțin 10 milioane de vorbitori nativi. În acest sens, în Internet există diverse clasamente ale limbilor, însoțite de listele respective (de ex., lista cu primele 50 de limbi ale lumii), cu cele mai vorbite limbi astăzi pe glob fie ca limbă A, fie ca limbă B etc.
Cum se știe, limbile pot fi clasificate după multe criterii. Deși clasificarea tradițională se referă la perspectiva genealogică – limbile se împart în familii de limbi, în funcție de un strămoș comun – și cea tipologică, în funcție de structura gramaticală a fiecărui idiom, astăzi contează foarte mult prezența limbilor în spațiul online. Astfel, din articolul Languages used on the Internet (Limbile folosite în Internet) aflăm că în ultimele două decenii, în spațiul virtual, alături de engleză au început să‑și facă loc și alte limbi dintre cele considerate tradițional a fi „numeroase”. În acest sens, a devenit celebru un raport UNESCO din 2009 care constata că între anii 1996 și 2008, a scăzut numărul de pagini web în engleză, în timp ce alte limbi, precum spaniola, chineza, rusa sau araba, au început să fie tot mai active în Internet. Or, potrivit acestui clasament, în prezent, limba noastră maternă ocupă un loc de frunte – româna este a 23‑a dintre cele mai folosite limbi la nivel internațional în spațiul virtual (cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Languages_used_on_ the_Internet).
Să precizăm însă că, atunci când se face referire la categoria de limbă „mare” și limbă „mică”, criteriul care contează cel mai mult este cel al numărului de vorbitori nativi pe care îi are respectiva limbă, altfel spus, pentru câte persoane aceasta este maternă. Unii specialiști vorbesc chiar de „puterea” limbilor mari, din acest punct de vedere. Aplicând acest criteriu, constatăm că limba română are un statut privilegiat: ea se înscrie în primele 50 de limbi ale lumii. Poate nu întâmplător, Valentin Kiparsky, un slavist finlandez de origine rusă, afirma despre română că este cea mai interesantă limbă din Europa.
Ziua Internațională a Limbii Materne
Instituită în urmă cu 25 de ani de către UNESCO și recunoscută ulterior de Adunarea Generală a Națiunilor Unite (ONU), această sărbătoare urmărește să celebreze toate limbile din lume, indiferent de faptul dacă acestea sunt limbi „mici” sau „mari”, indiferent de faptul dacă sunt limbi de cultură sau nu au o tradiție literară scrisă. Fiindcă fiecare limbă are valoarea sa intrinsecă, cum am spus, contribuind prin aceasta la înbogățirea patrimoniului cultural al umanității. Altfel spus, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost gândită tocmai dintr‑o perspectivă valorizantă, pentru a scoate în evidență varietatea cultural‑lingvistică a lumii și multilingvismul.
De altfel, chiar istoria instituirii acestei sărbători a pornit de la lupta pentru dobândirea prestigiului unei limbi materne. În 21 februarie 1952, studenții de la Universitatea din orașul Dhaka, pe atunci Pakistanul de Est (astăzi Bangladesh), au ieșit în stradă, cerând drepturi pentru bengali, oprimată și marginalizată la vremea respectivă. Tinerii revendicau recunoașterea oficială a statutului limbii lor materne și a drepturilor lor naționle. Ca urmare a protestului, studenții au fost bătuți, iar mai mulți dintre ei au fost uciși cu bestialitate de către poliție. Cu toate acestea, mișcarea lingvistică din 1952 a constituit un punct de cotitură în istorie. În primul rând, a stabilit bengali ca limbă de stat a Pakistanului. În al doilea rând, a oferit o identitate distinctă poporului vorbitor de bengali. În cele din urmă, promovarea limbii bengali și a identități respective a condus la constituirea Bangladeshului ca stat suveran. În amintirea acelei confruntări sângeroase, devenită emblematică pentru orice limbă maternă, Conferința Generală a UNESCO, prin decizia 30C/62 din 1999, a decis să omagieze toate idiomurile actuale de pe glob, numite și limbi vii, și, astfel, să aducă un omagiu tuturor limbilor. Iar prin rezoluția A/RES/61/266 din mai 2009, Adunarea Generală a ONU a stabilit un alt obiectiv esențial: să sprijine conservarea și protecția tuturor limbilor utilizate de popoarele lumii. În acest context, se urmărește „promovarea unității în diversitate și înțelegerea internațională prin multilingvism și multiculturalism”. Toate acestea din considerentul că „Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare și dezvoltare a patrimoniului tangibil și intangibil. ONU consideră că toate acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar în scopul încurajării diversității lingvistice și a educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și culturale în întreaga lume, la inspirarea solidarității bazate pe înțelegere, toleranță și dialog” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Interna%C8%9Bional%C4%83_a_Limbii_Materne).
Or, toate acestea sugerează că limba nu este doar un „conglomerat” de cuvinte pe care oamenii le folosesc ca să comunice între ei. O limbă reprezintă expresia deplină a identității unei comunități, fiind totodată vehiculul prin care ființele umane își exprimă gândurile, își creează miturile, valorile spirituale și naționale. Se spune că atunci când o limbă străveche dispare, bătrânii duc cu ei în mormânt o parte din cultura și cunoștințele umanității.
Limba noastră maternă și adversitatea moldoveniștilor
La câteva zile după Ziua Internațională a Limbii Materne, în 28 februarie, s‑a desfășurat așa‑zisul congres al deputaților din Transnistria. Vadim Krasnoselski, președintele autoproclamatei republici nistrene, a declarat că timp de 30 de ani, Transnistria ar fi fost supusă „strangulării economice, distrugerii fizice a unei părți a poporului”. Așa‑zisei republici nistrene „i s‑a refuzat orice protecție legală”, fiind întreprinse încercări de „a i se impune limba română cu forța”. Toate acestea, în viziunea așa‑zisului președinte, ar fi de‑a dreptul „semne de genocid”.
De altfel, Krasnoselski s‑a pronunțat de mai multe ori pe marginea subiectului limbii oficiale din Republica Moldova. Astfel, în 5 aprilie 2023, imediat după decizia votată în Parlamentul de la Chișinău de a schimba denumirii limbii din „moldovenească” în română, el afirma că „poporul formează limba sa maternă, iar nu liderii politici actuali ai Republicii Moldova”(https://novostipmr.com/ ru/content/prezident‑vadim‑krasnoselskiy‑narod‑formiruet‑yazyk).
Oare la ce popor se referă el, din moment ce nu vorbește o boabă limba română allias „moldovenească”?
Iar într‑un text difuzat de agenția rusească de știri „Krasnaja vesna”, cu titlul Poporului Moldovei i s‑a furat limba sa maternă, președintele transnistrean se lamenta că „de mai mulți ani, nicio forță politică din Republica Moldova nu a returnat poporului limba moldovenească”. Tot astfel, în cadrul unei conferințe de presă din 6 mai 2023, V. Krasnoselski spunea că „fiecare limbă din lume, oricât de mare sau mică ar fi, este inclusă în registrul internațional al limbilor”. Or, începând cu anul 2008, „moldoveneasca” a fost exclusă din acest registru al limbilor lumii, iar codul atribuit până în acel moment Republicii Moldova a fost transformat în codul limbii române. De atunci nimeni nu a făcut nimic pentru a elimina și a repara această greșeală istorică, furând, de fapt, limba moldovenească de la moldoveni. Astăzi, pe malul drept al Nistrului, continua Krasnoselski, se întâmplă lucruri similare și se constată aceeași nedreptate”, referindu‑se la decizia de a schimba denumirea limbii din „moldovenească” în română din martie 2023. Cu cuvintele sale, „se trece cu vederea un lucru esențial și anume că identitatea moldovenească este mult mai veche decât identitatea românească, iar limba moldovenească a stat la baza limbii române” (https://www.np‑inform.com/index.php/podsmotreno‑v‑sotssetyakh/ item/2481‑gid‑po‑seti‑moldavskij‑yazyk‑ofitsialno‑ostalsya‑tolko‑v‑pridnestrove). Desigur că opinia dlui Krasnoselski este nulă din punct de vedere științific și nu ar merita să o luăm în seamă dacă nu ar fi împărtășită de unii politicieni, reprezentanți ai partidului socialist și ai celui comunist din Republica Moldova. Nu doar Vladimir Voronin a avertizat că decizia respectivă va fi anulată de viitorul Parlament, ci și Igor Dodon.
Mai mult ca atât, deputații BCS Vladimir Vorornin, Zinaida Greceanîi și Vlad Batrîncea au avut tupeul să atace legea prin care sintagma „limba moldovenească” a fost eliminată din legislația Republicii Moldova la Curtea Constituțională. Oare nu le poate spune nimeni că ține de elementar bun‑simț să te documentezi, să‑ți formezi o cultură lingvistică minimă înainte de a te da cu părerea pe marginea unui subiect care nu te privește, pentru care nu ai competența necesară?!
Or, Eugeniu Coșeriu, celebrul lingvist de origine basarabeană, care cunoștea peste 40 de limbi, a dezvăluit strategia care a stat la baza elaborării așa‑zisei limbi moldovenești: „se comparau graiurile populare din Republica Moldova cu limba literară din România și se afirma că ele nu coincid. Însă procedeul nu este corect, deoarece graiurile trebuie comparate cu unități de același nivel”. Termenul în sine de „moldovenească” nu se află la același nivel semantic cu româna: „acest termen, dat fiind că desemnează numai un grai al dialectului dacoromân, ce stă la baza românei literare, se află în raport de noțiune specifică față de noțiunea generică – limba română”. În acest caz, dacă o limbă „moldovenească”, deosebită de limba română, ca rezultat al unui proces „natural“ și normal în dezvoltarea istorică a limbilor de cultură, nu a existat și nu poate exista, atunci o astfel de limbă s‑a construit artificial în Transnistria sovietică în 1924, în contextul formării RASSM și s‑a continuat apoi în Basarabia după 1944. „Dar această întreprindere a fost și rămâne contradictorie din punct de vedere rațional, absurdă și utopică din punct de vedere istoric și practic, fiindcă: a) își propunea să elaboreze o nouă limbă «națională», adică corespunzătoare identității etnice și tradițiilor poporului «moldovenesc», dar în același timp deosebită de limba română, și deci necorespunzătoare aceleiași identități etnice și acelorași tradiții; b) aspira la o limbă populară, dar în același timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori create ad‑hoc, adesea prin procedee neobișnuite în limbile romanice sau chiar contrare normelor acestor limbi); c) preconiza o limbă strict autohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) și, în același timp, exclusivă, ceea ce e imposibil, dat fiind că graiurile românești din stânga Prutului nu constituie o unitate lingvistică omogenă, nici o unitate delimitabilă față de graiurile din dreapta Prutului” (E. Coșeriu, Limba română ca limbă romanică. Texte manuscrise editate de N. Saramandu, Editura Academiei Române, București, 2005, p. 81).
Pornind de la cele prezentate mai sus, domnii moldoveniști pe care tocmai i‑am invocat ar fi bine să se documenteze în acest registru al limbilor și să citească ce se scrie despre limba de stat a Republicii Moldova: „Moldova is a country in Europe that is home to 3,287,000 people. It is also home to 3 living i1ndigenous languages. One of these, Romanian, is the official language of the country. In addition, 8 living non‑indigenous languages are established within the country. In formal education, 2 indigenous languages are used as languages of instruction” (https:// www.ethnologue.com/country/MD/)
Dincolo de faptul că domnii Krasnoselscki, Dodon, Voronin, Batrîncea ș.a. au carențe serioase la capitolul cultură generală, nu au idee de secolul al XIX‑lea al naționalităților, de‑a lungul căruia s‑au constituit multe state europene. Provinciile sau regiunile s‑au unit benevol într‑o entitate statală, pe baza unei limbi comune, care la rândul ei și‑a unificat și generalizat normele literare odată cu unificarea teritorială. Referitor la limba română, aceasta se unifică odată cu unirea Principatelor în 1859. Specialiștii consideră în unanimitate că odată cu opera lui Eminescu, normele literare ale limbii române standard sunt definitiv consolidate. Or, ar fi absurd să‑l avem pe Eminesu drept poet național și să respingem limba ale cărei posibilități expresive el le‑a potențat la maxim.
Pe același site Ethnologue, aflăm despre limba română, la rubrica „Language Vitality”, că dispune de statut de limbă de prestigiu și are vitalitate maximă, pe când „moldoveneasca” lipsește cu desăvârșire, deoarece este un grai, subordonat limbii române standard.
