Una dintre principalele caracteristici ale scrierilor în proză semnate de Emilian Galaicu‑Păun derivă din dorința autorului de a sfida aproape toate convențiile romanului tradițional. Atât în Gesturi. Trilogia nimicului, cât și în Țesut viu. 10 x 10 se manifestă acea voință de înnoire radicală a formei capabile să‑și determine conținutul. Acest deziderat e anunțat în primă instanță printr‑unul dintre cele două motto‑uri ale romanului Gesturi. Howard Nemerov amintește de dorința neîmplinită a lui Flaubert de a scrie un roman fără subiect, care să se poată susține doar prin forța stilului. Apariția Noului Roman Francez pe la mijlocul secolului trecut pare, din unele puncte de vedere, concretizarea acelei viziuni a lui Flaubert. La rându‑i, viziunea despre roman a lui Emilian Galaicu‑Păun se înrudește cu cea a unor Alain Robbe‑Grillet, Nathalie Sarraute sau Michel Butor, scriitori care au excelat și în zona eseisticii, și a teoriei literare. Legătura profundă dintre scriitorul român și corifeii NRF‑ului e aceasta: esența operei literare nu stă în conținut, ci în procedeu, opera literară nefiind altceva decât totalitatea procedeelor. Așadar, romanul Gesturi prefigurează o lume redusă la acele impulsuri ce trădează interioritatea, gestul fiind forma acelui impus, procedeul prin care se exprimă lumea lăuntrică.
Aliona Grati consideră că „gestul înseamnă în același timp acțiune și semn; el este mișcarea care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească, este deci limbajul vieții având manifestare exterioară. Și cum gestul (viața) este de nedespărțit de mână (corp, literă, text), tot așa sunt indisolubile sufletul și trupul, senzația și limbajul, sentimentul și gândirea” (Romanul ca lume postBabelică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie și carnavalesc, Editura Gunivas, Chișinău, 2009, p. 198). Acest cuvânt apare în contexte diferite, chiar diametral opuse, dar toate acestea conturează împreună o adevărată biografie a gestului, o biografie ce implică în primă instanță ideea de corporalitate și, ulterior, pe cea de corporalizare a nimicului.
Demersul lui Emilian Galaicu‑Păun e unul extrem de ambițios. Să‑ți transformi maniera de a scrie în subiect al romanului și să reușești astfel să ți‑l apropii pe acel cititor dornic să găsească și altceva dincolo de limitele literarității e cu siguranță o performanță. Avem de‑a face cu un roman po(i) etică prin excelență. Romanul e totalitatea procedeelor ce‑l generează. Ideea că cititorul este coautorul scrierii nu e deloc nouă, dar Gesturi. Trilogia nimicului (Cartier, 1996) constituie, poate, cea mai valoroasă transpunere a acesteia în actul narativ‑ficțional din spațiul românesc. Romanul evoluează între două dintre variantele prin care naratorul își reprimă orice formă de subiectivitate, de la „…nu voi mai spune niciodată eu” la „Personne c’est moi”. Putem citi asta din perspectiva celebrului text barthesian referitor la moartea autorului, Emilian Galaicu‑Păun fiind unul dintre autorii care inserează în text anumite chei de lectură, interpretări posibile ale acestuia. Nu vorbim despre divagații eseistice de la o anumită narațiune de bază, ci despre o simbioză între cele două abordări. Teoria și povestirea întretăiată fac corp comun, se regăsesc în același flux: „«Ca instituție, autorul a murit …» Sunt așteptat la nr. 78, într‑o jumătate de oră, timp suficient pentru a mă reculege și chiar a schimba două‑trei vorbe. Cum s‑ar zice, dați‑mi voie să mă prezint: mă numesc… n‑are nici o importanță numele meu, dat fiind că oricum toată lumea mă știe ca «verificatorul de morți», doar puținii mei prieteni adăugând, cu un fel de mândrie legitimă: «într‑a doua generație»”.
Avem de‑a face cu un el/ea definit prin atributele persoanei întâi, omnisciența realistă ridicată la puterea eului. Așadar, sinceritate la persoana a treia, flux al memoriei și al conștiinței pus pe seama lui el/ea. Intertextualitatea și citatul sunt forme de poziționare în raport cu ce s‑a zis și s‑a scris înainte. E o formă de luare în posesie a trecutului cu scopul reactualizării acestuia. Punerea în act se face printr‑un delir controlat în care memoria reziduală se adaugă observațiilor lucide din prezentul scrierii. Cititorii romanului sunt astfel obligați să devină căutători de sensuri. Dacă rămâi la o lectură liniară, ratezi totul. Romanului trebuie să‑i prinzi multiplele dimensiuni, fiecare cuvânt venind cu istoria sa de până atunci. Textul poate fi înțeles și ca un artefact al unei lumi încă necunoscute în întregime. Astfel, din particula de ADN poate fi reconstituită o anumită entitate: „După osul găsit izbuti să refacă organul: un antebraț de când lumea, în jurul căruia desenează falangele lipsă, țesutul vascular, mușchii, pielea, unghiile, mâna întreagă, fără a‑i prinde totuși conturul. «Parcă‑i viu, bodogănește desenând și ștergând, totdeauna îmi scapă ceva chiar în ultima clipă, expresia? Gestul?»”.
Gestul e cel care deschide și închide ceva, e expresia fină, abia sesizabilă, a corporalității; este, în definitiv, acel ceva ce se cere decodificat. Astfel, „plăcerea lecturii” devine chiar plăcerea decodificării. Emilian Galaicu‑Păun se dovedește un adevărat virtuoz al frazelor. Cuvintele intră și ies din fluxul scrierii, închid și deschid realitatea, estompând‑o sau intensificând‑o. Gesturi. Trilogia nimicului poate fi citit și ca un poem în proză, deoarece liantul dintre anumite părți ale cărții e de natură poetică. Acest fapt e susținut și de cele câteva fragmente lirice inserate în text.
Revenind la problematica morții autorului, Em. Galaicu‑Păun se desparte de teoreticianul francez într‑o anumită chestiune. Autorul se întoarce atunci când „personne” devine „personne”. Din punct de vedere formal, nu s‑a schimbat nimic. „Logica sensului” însă lucrează. Asistăm la întruparea lui nimeni în persoana capabilă să recompună lumea senzorial. Gesturi. Trilogia nimicului explorează deci natura contradictorie a lucrurilor. Nimeni este observat în devenirea sa în ambele direcții ale devenirii, cum ar zice Gilles Deleuze. Cu alte cuvinte, nimeni și persoana își schimbă reciproc locul pe această axă a devenirii. Continuând această logică a paradoxului, aș mai adăuga și că Gesturi. Trilogia nimicului nu poate fi înțeles cu adevărat ca roman decât dacă este citit în primă instanță ca poem. O astfel de lectură e un exemplu de deconstrucție a tiparelor romanești și, în același timp, o modalitate insolită de rescriere a convențiilor epicului.
