La 7 secole de la Divina comedie, chinezul Yu Hua (n. 1960) dă o replică romanescă, în mandarină, Infernul-ui dantesc, prin Ziua a șaptea, Humanitas, 2020, scriere având drept moto un verset din Vechiul Testament, Geneza 2:2.
„N-aveam urnă funerară, n-aveam mormânt, așa că nici să mă îndrept către locul odihnei veșnice nu puteam”, se confesează naratorul, un bărbat de 41 de ani, căruia tocmai i s-a spus la telefon să se prezinte urgent la salonul funerar pentru a fi incinerat. Și astfel începe călătoria lui Yang Fei pe Tărâmul Umbrelor, dar și în propriul trecut, dat fiind că fiecare amintire e un soi de haltă, unde-și dau întâlnire oamenii care l-au însoţit în viaţă, la anumite vârste. O viaţă începută sub semnul nenorocului – „Am venit în această lume într-un mod cu totul neobișnuit, nu într-o maternitate, nu acasă, ci în closetul strâmt al unui tren în mișcare” –, dar și al șansei, căci un acar de doar 21 de ani, Yang Jinbiao, îl culege dintre șine și-l strânge la piept, crescându-l apoi ca pe propriul său fiu („Și uite-așa m-am ales eu cu un tată, între un tren care se îndepărta și altul care se apropia”). Rând pe rând, Yang Fei își întâlnește cunoștinţele, unele apropiate (Li Qing, fosta lui soţie, despre a cărei sinucidere tocmai citea într-un ziar când s-a produs explozia fatală ce l-a costat viaţa; Li Yuezhen, femeia care l-a alăptat – emoţionantă, întâlnirea lor pe Ceea Lume: „– Fiule, cum se face că ai venit așa de repede? Mi-am dat seama numaidecât cine este și am spus cu voce gâtuită: – Mamă!”), altele întâmplătoare (nu și mai puţin memorabile, de-ar fi s-o evoc pe Șoricuţa, alias Liu Min, sinucigașa din iubire), totul într-un caleidoscop de evenimente care mai de care mai îngrozitoare chemate să dezvăluie faţa ascunsă a miracolului chinezesc („pentru a se pune în aplicare cu fermitate politica de planificare a natalităţii”, pruncii „fuseseră avortaţi când ajunseseră pe la șase luni”, corpurile acestora fiind catalogate drept „deșeuri medicale”; dar și dărâmarea unor cartiere întregi, cu locatari cu tot, ca să se construiască blocuri noi). Bref, „o critică lucidă a Chinei contemporane prin inter- mediul unei alegorii cu caracter evocativ, ce arată că uneori viaţa este cu mult mai greu de îndurat decât moartea” (Booklist).
Printre cele mai tandre – și sfâșietor de triste – scene este cea în care „Ea a întins mâinile și mi-a pus cu mare grijă ochiul la loc în orbită, mi-a mutat nasul la locul cuvenit și mi-a împins bărbia la locul ei, mai sus. S-a dat un pas în spate și m-a privit cu atenţie, spunându-mi:
– Acum semeni cu Yang Fei.
– Sunt chiar Yang Fei, am spus eu. Și tu semeni cu Li Qing.
– Sunt chiar Li Qing, a zis ea”.
În ultimă instanţă, exact asta face marea proză – recompune din cioburi & pune „la locul cuvenit” eul nostru pentru totdeauna, după ce că viaţa ne-a desfigurat & spulberat.
