Walter Benjamin e de-o altă făcătură. I-am citit eseurile din volumul Strada cu sens unic și recunosc că, la început, m-am simțit dezorientat. Abia după ce am văzut comentariul Hannei Arendt despre maniera de scris a lui Benjamin „care încearcă să încarce tot sensul într-o singură propoziție”, m-am simțit mai relaxat. Am perseverat, recitind aceeași propoziție de două-trei ori, iar când am ajuns la criticile literare, am dat de gust. Adevărul e că n-am întâlnit un cititor mai profund și mai informat al lui Kafka și Proust, iar anumite fragmente din eseurile dedicate acestor autori au fost adevărate revelații pentru mine.
Și iarăși, destinul acestui scriitor m-a făcut să mă cutremur de emoție. Din cauza orientării mistic-marxiste (ce tandem neașteptat!) s-a recomandat destul de repede în calitate de persona non gratta la Berlin. Adevărul e că nu prea avea mijloace și o vreme a fost întreținut de părinți. Mediul era de intelectuali, deci nu se punea problema că ar fi fost descurajat într-ale scrisului. Unchiul său, bunăoară, a fost inventatorului celebrului test IQ.
Din cauza ascensiunii la putere a naziștilor, s-a refugiat la Paris. Însă, fiind evreu, nu a mai fost în siguranță nici acolo. După ocupația Parisului, face cumva rost de documente false, care-i deschid ușa spre America cu condiția că reușește să treacă clandestin în Portugalia. Din păcate, după trecerea frontierei franco-spaniole, poliția lui Franco amenință să-l predea naziștilor. Walter Benjamin își pune capăt zilelor în camera din Hotel de Francia, luând o supradoză de morfină. Asta s-a întâmplat în noaptea din 26 septembrie 1940. La drept vorbind, autoritățile spaniole au fost într-atât de șocate de acest incident, încât le-au permis trecerea celorlalți refugiați din grupul din care făcuse parte Benjamin. Se poate spune că nu a murit degeaba.
Banalitatea răului
Eram pe punctul să încep o aventură frumoasă cu cele șapte volume ale lui Proust din „Căutarea timpului pierdut”, dar simțeam că istoria nu se încheie aici. Am hotărât să citesc mai întâi eseul Hannei Arendt despre banalitatea răului. Adevărul este că eseul a provocat multă controversă cu prilejul publicării lui în 1962. Evreii au respins din capul locului „banalitatea” răului de parcă mutatis mutandi și suferințele a șase milioane de evrei exterminați în lagărele naziste ar deveni, în consecință, banale. Dar nu despre asta e vorba în eseu. Adolf Eichmann, nazistul care a instrumentat soluția finală (exterminarea evreilor) nu a omorât cu mâna lui pe nimeni și nu a emis nici un ordin în acest sens. Din punctul lui de vedere, ordinele veneau „de sus”, adică de la Hitler, prin intermediul lui Himmler, iar pe timpuri de război, ordinele nu se discută, ci se execută. Prin urmare, problema morală care stătea în fața judecății era să demonstreze vinovăția unui funcționar ascultător, care, în condițiile unor legi criminale, nu făcea altceva decât să le execute cu zel.
Să nu fie cu echivoc: Eichmann era vinovat. Faptul că personal, el nu-i ura pe evrei, nu e o scuză. Faptul că-și atribuia salvarea a câteva sute de mii de evrei, facilitându-le exilul, nu e o circumstanță atenuantă. În final, s-a întâm-plat ce s-a întâmplat – evreii au fost masacrați într-un act de genocid fără precedent. Iar participarea activă la acest genocid este o crimă oricum nu ai întoarce-o. Regula morală în asemenea situații spune așa: dacă ți se pune pistolul la tâmplă și ți se poruncește să omori prietenul, datoria ta e să-l omori pe cel care ți-a pus pistolul la tâmplă. Dar una e morala și alta e legea.
Din punct de vedere juridic, judecata lui Eichmann la Ierusalim a fost un fapt fără precedent. Procesele de la Nürnberg au fost instrumentate de țările aliate care au ieșit victorioase în război. Legile după care s-au desfășurat aceste procese au fost adoptate post-factum, dar altă soluție nu se putea de imaginat: doar nu era să-i judeci pe criminalii de război după legile criminale ale Germaniei naziste? La drept vorbind, dacă o „crimă de război” este definită drept un act de agresiune împotriva civililor, tratamentul degradant al prizonierilor de război sau o acțiune de proporții ce nu poate fi justificată din raționamente pur militare, țările victorioase aveau și ele mâinile murdare de sânge. Britanicii și americanii au bombardat Dresda când Germania nu mai era o amenințare. Sovieticii cu siguranță că nu-i îmbrăcau în pijamale pe prizonierii nemți. Iar despre utilizarea bombei atomice în Hiroshima și Nagasaki nici nu mai merită să vorbim. Unicul ce se poate spune în apărarea lor e că, cel puțin, nu ele au fost cele care au început.
În mod clar, „crimele de război” era un concept ipocrit. Ceea ce s-a produs la Ierusalim a fost încercarea de a pune pe ordinea zile noțiunea de „crime împotriva umanității”. Dar dacă despre asta este vorba, de ce anume la Ierusalim? De ce nu un tribunal internațional? Adevărul e că faptele fără precedent necesită soluții fără precedent. Or, dacă statul Israel nu și-ar fi asumat capturarea (ilegală) a lui Eichmann din Argentina, nu l-ar fi judecat și nu l-ar fi condamnat la moarte, justiția ar fi fost trimisă la plimbare până la constituirea instituțiilor lipsă. Sau poate că definitiv.
În concluzie, luciditatea, cu care Hannah Arendt a tratat subiectul respectiv, o plasează în afara oricăror suspiciuni malițioase. Tonul este reținut, fiindcă evită presupuneri incriminatorii, nu sare la concluzii înainte de vreme. Dar lecturarea acestui eseu mi-a mai adus un beneficiu colateral. Din carte, am aflat (în sfârșit!) cine anume a comis crimele, contra cui, când și în ce mod. Ideile preconcepute, pe care le-am însușit din manualele de istorie care tratează propagandistic subiectul războiului, mă făceau să cred că toți naziștii și aliații acestora sunt vinovați în aceeași măsură. Aflu, bunăoară, că italienii lui Mussolini nu-i exterminau pe evrei (acest lucru a putut să se întâmple numai după ocupația Italiei de Germania nazistă); danezii, deși formal erau aliați, s-au opus vehement deportărilor; iar bulgarii, sub tutela naziștilor, au sabotat cu încăpățânare deportările forțate. În schimb, aflu cu regret că românii lui Antonescu au dat dovadă de atâta zel în aplicarea soluției finale, încât chiar naziștii s-au văzut nevoiți să-i înfrâneze. Într-o odaie întunecată pisicile doar par a fi negre. Însă, din păcate, cele negre sunt ale noastre.
Acum, pot să pun punct. Am extras din această călătorie și din cărțile pe care le-am citit ulterior niște lecții utile. Pentru mine și pentru noi. Dar mai mult pentru mine. Căci noi, din păcate, nu învățăm din greșelile altora. Noi nici dintre-ale noastre nu învățăm. Așa suntem noi.
