In memoriam V.M.
In memoriam N.P.
Ar fi o adevărată minune să întâlnești un om ideal și la chip, și la suflet.
Chiar dacă suntem făcuți după chipul și asemănarea Domnului, doar El unul e fără cusururi.
Noi, turma popilor, suntem așa cum suntem. Unul e cârnit, altul e sucit… și tot așa, și toți așa. Dar dacă vrei cu tot dinadinsul să‑i faci omului care îți stă „de‑a curmezișul duhului” un rău, adică să‑i găsești vreun clenci, oricât de frumos și deștept ar fi, spune‑i că urechea stângă e mai sus decât cea din dreapta și vor începe discuții și vorbăraie cu pro și contra la nesfârșit. Orice‑ai face, orice‑ai drege, dar când miști tărtăcuța stânga‑dreapta, mai spre umărul stâng ori spre cel drept, urechile într‑adevăr par strâmbe. Ăsta e cu un ochi căprui și altul albastru, celălalt e cu buza ruptă, unul e cu trei degete și un sfert, adică eu, celălalt – cu un picior mai scurt și tot așa până la groapă. Ei, dar la groapă și în fața hăului de dincolo de groapă, toți suntem egali.
Nici Niculuță Mărciucă nu e model de pus în rame.
Uite, de la o vreme parcă e mai grebănos, dar și mersul seamănă cu al lui moș Cimpoi cel Mare, adică cel Înalt, cum îi place lui să‑i corecteze pe lingăii care îl tot glorifică, chiar dacă se lasă ușor măgulit. Și de ce n‑ar fi, dacă o vreme au fost buni baci la Stâna cu Mioare din dealul lui Movilă din marginea Boicanilor. Mai mult, împreună cu fostul său elev Max, Rățoiul Max – așa‑i zicea el la școală –, i‑a fost și „om de încredere” atunci când Baciul cel Mare s‑a încălecat, prin aceste părți, la deputăția cea mare, cea a moscalilor, spre a face dreptate și miorilor, și mioarelor lui, în sfârșit, după atâta amar de vreme de nedreptate. O vreme s‑a lăsat și de baladele și de cântecele ciobănești și s‑a pus pe curățarea sufletelor conțopiștilor care‑i tot dădeau ghes cu operele lor dedicate bacilor chirilici cu mărețe cântece de fală… S‑a trezit în capul unei cete de mâzgălici, așa‑ziși scribi, aleși pe sprânceană dintre ciobănașii timpului de prin văile închinate sistemului, că, poate, la grămadă le‑a spori mai bine, dar tot fără folos. Adică nu chiar fără folos, că el și ceilalți baci, toți din dealul dinspre miază‑noapte din susul țării, s‑au mai pricopsit ei cu te miri ce – mai un budăieș, mai o ragilă, un burduf, o roată de caș ori un suman de lână… Mai un fluieraș, o trișcă ori o trâmbiță, mai o tilincă ori un bucium și multe altele, despre care nu e povestioara asta și nu e cu haz să amintesc și alte bucurii ale acestor râvnitori ai scaunului de Baci.
Păi iaca, dacă tot s‑a legat el cu Cimpoi, i‑a purtat traista ba pe un deal, ba pe altul, ba la fântânița lui moș Savistian de la Prisacă, ba la izvorul din Budăi, dar, ce‑i drept îi drept – odihneau laolaltă sub același nuc din Bahnă. Nuc, dar de fapt era cireș. Un cireș înalt și gros. De la rădăcina lui izvora apă limpede ca lacrima Domnului, de unde se adăpau doar ciobanii și Baciul, nu și turmele lor. Puneau traista cu de toate celea – tării și aghesme din plante și cu te miri ce merinde, o nucă‑două – la tulpina copacului și își lăsau capetele ușor, fiecare pe partea lui de torbă.
După ce trăgeau un pui de somn la doi, Cimpoi își potrivea spatele la tulpina zgrunțuroasă, își cuprindea cimpoiul și cânta. De cealaltă parte, același lucru îl făcea și Mărciucă, doar că îi trăgea la baian. De ce la baian, nici până azi nu știu și n‑am înțeles, dar îi da bine cu foiul. Cel cu cimpoiul mai da și pe alături, că nu prea se lăuda cu auzul – iaca na, încă un defect –, dar oile s‑au înțeles să nu‑l supere nici pe unul – ascultau o vreme duduitul cimpoiului, apoi întorceau capul spre ist cu foiul și îl ascultau și pe acesta cu mare atenție. Mielușeii, la fel. Singurul care avea dubii și nu se prea lăsa de alegerea turmei era berbecul. Berbecul lui moș Grigore Mălănescu. Avea o casă de copii și, ca să nu‑i lase de‑a brambura prin sat ori să se zghihuiască cu alții de teapa lor prin copaci în ogrăzile oamenilor, le‑a luat mai întâi o capră. Dar, pentru că i‑a ros toți copacii dimprejurul casei și i‑a spart și oalele de Cernăuți de pe casă și i‑a ros și stuful de pe șopronul de vară, dinspre beci, a schimbat‑o pe un berbec. L‑a luat chiar de la Ileana lui Birlibec, că avea mai mulți și, dacă trecuse Sfintele Paști și nu l‑a cerut nimeni în oală, a zis să‑l schimbe, că de la o capră mai iei un lapte, dar de la aista… Ș‑apoi amuș te trezești cu un cap în fund când cați pe la cotlon, pe afară, dacă nu ești cu băgare de seamă.
Ei, dar dacă m‑au luat la armată, o vreme nu le‑am cunoscut urma și n‑am prea știut cum le‑au mers treburile. Dar erau gospodari – aveau tocmai trei stâne. Vă închipuiți? Moș Ion Vartic avea una, moș Efim Mârza – la fel, până și haiducul Caisân avea numai una, dar ăștia doi aveau tocmai trei. Toți veneticii au trăit bine aici, la stânele de pe malul Bâcului. Mă rog, așa‑s toți. Eliberatorii. Ei, dar vremurile se schimbă și îi schimbă și pe oameni. După ce au tot cutreierat dealurile și și‑au purtat turmele ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte, împreună, au dat peste ei ăștia cu dărâmatul colhozurilor și le‑au luat și oile, și le‑au stricat și stânele. A rămas fiecare doar cu câte o biciușcă pe umăr și cu șuierul pe buze, fredonând melodiile de cândva, unul mai fals decât altul, că erau tare buzați. Și cel cu cimpoiul, și cel cu foiul…
Am revenit gradat și am continuat să le tot comand și celor din jurul meu, ca la cătănie. Oriunde mergeam, dam ordine și strigam militărește. Doar că uite pe acești doi – o prăjină și‑un ciomag – nu mă încumetam să‑i muștruluiesc. Dar vremea trece. Trece vremea și ne trecem și noi. Eu, uite, că mai era să mă duc în punga popii, dar… ce‑am făcut, ce‑am dres și iaca, mai sunt pe mal. Și Cimpoi e tare. Și Mărciucă e tare, doar că a rămas fără voce – a tot cântat pe la nunți și cumetrii, pe la petreceri și tot felul de chefuri, că și‑a pierdut și vocea, și harul de a veseli lumea. Păcat, că era bun la stârnit și greu de potolit. Unii și acum și‑l mai amintesc, ca pe Jora, barmanul de la Jaba. „El nu numai cânta, bre…” zice Tero Țuruiac, cândva bețivan și boem, acum nu‑și permite, că e șef mare și i‑a spus cineva că nu‑i frumos să bei de rând cu prostimea. De aceea el preferă doar tărie și doar singur. „El, la fiecare cântec, mai spunea o vorbă‑două cu duh, acest Mărciucă. Păcat. Păcat. Am să‑l iau adjunct, pentru că el tace mai tare decât mine și dacă‑i așa, nu ne‑am certa cât pururi, adică cât mandatul de mare și lung…” Și nesățios. Mandatul.
Darrr… Mărciucă se putea lămuri în vorbă doar dacă‑i urmăreai articulațiile și figurațiile buzelor. Printr‑un efort artistic deosebit, mai punea la treabă și coardele vocale ciuntite și treaba mergea. Și el știa cum s‑o facă și cum s‑o dreagă, că, dacă prindeai firul și intrai în temă, puteai vorbi cu el ore întregi. Dacă, cumva, ai întors capul și i‑ai pierdut vorba ori nu‑l înțelegeai, el o relua altfel, cu alte cuvinte și reformula mesajul mai mult ajutat de consoane. Da, se străduia, dar merita – era dornic de vorbă. Dacă da peste câte un asemenea client talentat de a‑l asculta, era cu adevărat fericit ori poate, hai, nu fericit, ci bucuros, și se simțea la locul lui. Ca până la blestemata zi în care își pierduse vocea, mama ei de nuntă… Nici nu vrea să‑și amintească de toamna ceea. Dar pentru curioși am să deschid secretul – era chiar la nunta singurei verișoare de la Ed‑din‑Miez, nordul ținutului nostru, tot de prin părțile celor trei ciobani, stăpâni la aceeași stână unul după altul, ani buni. Mai o viață de om.
Ieșea din buda lui moș Arcan, cel cu două fete, vecinul istuia cu nunta. Că așa s‑au înțeles cu socrul mic – era mai aproape decât a lui, dinspre drum, și pe deasupra și veche, gata să se dărâme. Văzu printre scânduri că vine nunul cel mare cu oastea și instinctul, ori mai degrabă năravul, îi aminti că trebuia cântat marșul. „Ei!… or să cânte ei și fără baianul meu, că aici mai mult e nevoie de trubicică, nu de foiul meu”, își zise și întinse mâna după o gutuie. „Or să cânte…” și sare să prindă creanga. „Iaca‑iaca or să înceapă…” doar că nu se auzea nimic. Nici măcar așa, să‑și „dreagă glasul”, ceva de probă, cum obișnuia Borea cu saxofonul. Rupse gutuia, dar i se rupse și răbdăul, se vede, și se făcuse leoarcă din cap până‑n picioare de la picăturile de ploaie de pe frunze. Sări sprinten pe cărărușa bătătorită, alunecă, căzu în genunchiul stâng, își murdări costumul cel nou, pantalonii adică, și uite‑l că o ține într‑un suflet spre muzicanții lui. Și, atenție, aici e aici: când ajunse pe trotuarul din cărămizi albe dintre casă și scârta de fân, pentru că nu era țipenie de om, a strigat din toată datoria sa de muzicant și de șef de taraf și de verișor și de tot ce vrei pe lumea asta: „Marșul, măi!!! Că…” și aici i se rupse propoziția și n‑o poate spune nici până azi… că, adică, „vine nuna cea mare!!!”
O venit. Și nunul o venit, și nuna o venit, și el o venit, dar când a ajuns în dreptul prispei – niciun muzicant. „Nu cumva m‑au lepădat, nebunii, că îi plătesc prost?” se gând și se răzgândi pe loc. „Nu se poate. Nu cred…”
A înșfăcat baianul și fuga la poartă. Acolo, oastea nunului și a nunei – Petre brigadirul și Mașa contabila – aștepta tot sărind de pe un picior pe altul. Ce aștepta de‑amu‑i clar – pahare pline, și nu cu vin, ca la sărăntocii cei din centru, dar măcar cu o tărie locală… Colacii, talgerul cu prăjiței, neapărat înnodați, ciocolate scumpe și, desigur, ori întâi de toate – muzicanții. Dar uite că a venit doar unul. Și aista cu baianul. De‑ar fi fost măcar și Ciocănel cu doba, dar nu era nici aista pe loc. Ei, și dacă văd eu că treaba‑i grebănoasă, trag o fugă la prispă și imediat mă întorc cu doba și prind a‑l acompania pe profesorul meu de cor, mai și bolmojind ceva către nunul cel mare.
Vorba e că și el știa, și cu atât mai mult eu, că fiică‑sa îmi căzuse tronc la inimă, adică eu îi căzusem tronc la inimă și că, cine știe, următoarea nuntă ar putea fi chiar a noastră, iar nunul mare de amu să fie socrul mic de atunci. Se vede că îi eram și lui la suflet, că s‑a prins ușor în vorbă, mai în glumă, mai în serios, întrebând cum mă descurc la facultate, că „dacă ceva, am prieteni pe acolo și…” „Și eu am învățat, dar la sel‑hoz, nu la voi. Măi! ce vremuri au fost…” Și așa s‑a trecut și peste „sincopa surdă” cu muzicanții și că băteam numai cu măciuca, nu și cu talgerul, dar mi‑a dat el o cheie din buzunarul lui – „…e de la mașină, dar merge” –, mă ademenea promițătorul socru și prieten pe mine, viitorul lui ginere. Nu știu de ce ținea atât de mult la mine, dar îmi amintesc că într‑o noapte au împărțit cu tata un camion de grâu – juma la el, juma la noi în pod. Cred că au încurcat fătarea colhozului cu gurile copiilor. Poate de‑atâta, dar poate că sunt și eu băiet‑bun, vorba lui Mărciucă. Era frumoasă fata. Chiar foarte frumoasă pentru un slăbănog ca mine, dar cu bursă. N‑a fost să fie. S‑a căsătorit cu un tuvan, un neam mongoloid, când a fost în Kâzâl, cu studenții, la făcut bani… pentru nunta noastră, chipurile.
Între timp s‑au adunat și ceilalți muzicanți și oastea de nuntași, mai cu seamă cei trecuți de păhăruțul de țuică de sfeklomițân, s‑au prins în horă.
„Am fost și eu… și noi cu treaba… Ce să faci… ședeau în rând acolo, la nujnik, la atâta lume… Și femei, și copchii… Ne‑am împrăștiat… care și cum și unde ne‑a dus capul, badei…” îi lămureau situația cei cu pricina, dar el tăcea. Și a tăcut toată nunta, adică cât a ținut nunta. Până dimineața… Până l‑au petrecut cu mare chef și cu păhăruțe de cristal cu tărie, „de care beau numai pochii” și nunul cel mare de pe măgar.
Și‑au stors apa de prin instrumente, și‑au scos muștiucurile, le‑au pus la locul lor și așteptau ceva… În scurt timp au venit tinerii însurăței și le‑au dat restul banilor, că arvuna o luase mai înainte din care își reparase baianul și dărăbănica la țiganul Căldăraru din vârful dealului. Și dacă au văzut că el tace, au crezut că o fi supărat că au cântat mai mult decât le‑a fost înțelegerea, de aceea mirele a mai adăugat colea, câteva bancnote, la care badea Mărciucă sări și le întoarse banii cu o blândețe părintească. „Că adică, voi încă aveți multe de făcut, nu doar copii, dar și casă și apoi și la casă…”
Așa a pus el punct nunții cu pricina.
„Marșul, măi!!! Că…” de aici i se trage năpasta. Rămase baianistul nostru, într‑un fel, doar cu bemol la cheie, dar fără note, adică cu harul de a vorbi, dar fără voce. Și toate ca toate – s‑a obișnuit el și cu asta, dar cea mai mare pătăranie i‑a fost dat să trăiască mai deunăzi.
Eram în bisericuța de pe hudicioara Bulgărească. Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” legată cu Roma – mă tot ghiontea să‑l ascult, adică să‑i urmăresc figurațiile buzelor, de parcă aveam bumbac în urechi, și îmi tot da detalii despre acest locaș sfânt din centrul orășelului nostru, parcă dosit de enoriași. Nu era departe de casa lui Vasile, fiul lui moș Grigore Mălănescu, cu care a flăcăit muzicantul cu baianul. Eram la slujba de înmormântare a lui Vasile. Om de mare omenie, care s‑a stins subit. A duduit presa despre această pierdere. Au scris mulți despre el. Doar sus‑pușii erau surzi și muți, la cât de înfometate deveneau țipetele de „mai vreau!”, „mai dați‑ne!”… Țipetele fără de seamă ale găștii dornice de slavă și, mai cu seamă, de bani. Mulți bani. Foarte mulți bani. Extraordinar de mulți, la sărăcia în care aduse norodul.
Îmi explica ceva important, așa, printre buze și cu icniturile sacadate din piept… La efortul pe care îl făcea, dar și dorința de a mă lumina, îi urmăream articulațiile buzelor uscate, fidel și cu mare atenție. Și nu scăpam un cuvânt. Că adică… „uite, măi tu, Mitică, băiat‑bun, biserica a fost construită în 1892 de comunitatea ortodoxă de rit vechi…” Pauză. Îl urmărea pe preot să‑și facă treaba corect față de prietenul nostru, nou‑adormitul Domnului Vasile. „Mai este una ca asta în Maramureș. În total – două…” face el matematică cu mine și îmi arată două degete. „Cât noroc că are toate degetele la mână… mie exact astea două îmi lipsesc” – gândesc și ascut. Îl ascult și pe preot. Și iată că acesta face, și el, o pauză. Liniște. În biserică s‑a lăsat liniște, de parcă lumea cu lumânările în mâini aștepta o minune. Vasile avea barbă, mai mult căruntă, bine îngrijită, și arăta ca viu, încât mi se părea că următoarea cântare ar putea fi „Scoală, frate Vasile, și vezi‑ți prietenii care au venit să te petreacă…” Mai zice ceva ce îmi scapă, prins de gândurile mele năstrușnice, și închide cartea voluminoasă cu zgomot, de parcă era Nicu cel de prindea muște cu Ceaslovul… Apoi o deschise și o lăsă pe analaghion, în fața Altarului. Ne privește… Ne privește, ca învățătoarea la școală, pe sub sprâncene. „Poate așa‑i el, încruntat, că de multișor n‑am fost pe aici”… Slujba e pe sfârșite și cred că are în gând să‑i dea cuvântul cuiva… Să vorbească despre Vasile… Privește‑privește și eu îmi adun celelalte degete care mi‑au mai rămas, peste cel ciul, și îmi fac semnul sfintei cruci după ce popa slobozi „Domnului să ne rugă‑ă‑ă‑m…”, dar tot nu ia ochii de pe noi.
Noi. Noi nu suntem parlamentari… și nu facem parte din vreun clan nici de sus, nici de jos. Nu suntem nici din ăștia, cu trecere liberă în fața Domnului în drum spre veșnicie. Suntem oameni simpli cu credință în Dumnezeu. Ori să ne ceară vreo jertfă bogată „pentru reparații”. Parcă stăm la locul nostru – pe dreapta, unde mai e și fotbalistul Șindilă, vecinul lui Vasile.
„…ai înțeles?” vrea să pună punct lecției sale Mărciucă și să se convingă că nu și‑a bătut gura… buzele degeaba, că nanu popa l‑a și împuns cu degetul. Era departe de noi, dar degetul lui parcă îl străpunse pe profesorul, literatul, jurnalistul, intelectualul și, de fapt, prietenul lui Vasile, că acesta tresări. Luă poziția enoriașului smerit, deși mie mi se arăta că se privesc în ochi ca doi cocoși. „Ce‑i cu asta… Unde sunteți… Faceți gălăgie. Mare gălăgie…” îl apostrofează popa. M‑am dat mai aproape de el și, chiar dacă mai mă lipisem de Mărciucă, să mă ea și pe mine în seamă, popa îi vorbește doar lui. „Patruzeci de mătănii…” Și după o pauză de tuse în si bemol, mai adaugă „…în cinstea lui!” și arată cu degetul spre Vasile. „Ai înțeles?” Profesorul lăsă umil capul jos. „Ai înțeles ori nu…” glăsui omul în sutană care aștepta un răspuns clar. Probabil voia să‑i audă vocea lui Mărciucă, dar de unde, că doar nu știa povestea cu nunta. „Nu în cinstea mea, că eu n‑am nevoie, dar în cinstea lui!” mai arătă o dată spre Vasile, răposatul, care mi se păru că schițase un zâmbet ușor‑ușor șmecheresc: „Așa‑ți trebuie, Niculuță, dacă… ha‑ha‑ha! nu‑ți ții limba după dinți”.
Vasile râdea altfel, nu ca toți, și uneori cu mare poftă și până la lacrimi și se oprea într‑o tuse mărunțică și așezată. „Ai înțeles?” repetă accentuat popa, chiar dacă acesta se făcu ca fasolea în ziua de Paști – mic, vinovat și neînsemnat și îl vedea pe preot atât de mare, atât de autoritar și atât de important, că dacă ar fi fost voia mea… „Stop!” despre popi, ca și despre morți – ori deloc, ori numai de bine.
„Vă‑hă‑hă‑ă…, dacă lui i‑a dat patruzeci, pentru vocea lui fără de glas și cuvintele fără litere, mie cred că îmi va da un canon de pomină…” – mă cutremur și aștept sentința. Sunt revoltat pentru nedreptatea de a‑l probozi pe acela care a făcut mare zgomot doar cu gălăgioasa articulație a buzelor. Bine‑o zis cine‑o zis: „Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!”
Cred că în zilele care au urmat profesorul meu și‑a aplecat fruntea nu doar de patruzeci de ori, că are el și păcatele lui, nu doar ale lor – ale flăcăilor iubăreți și… și vorbăreți.
„Domnului să ne rugă‑ă‑ă‑m‑m…” ne îndeamnă vocea părintelui cu ochii înfipți în Mărciucă, încrezându‑se că acesta s‑a cumințit și că nu‑i va mai încurca să ducă slujba de prohod a prietenului lui.
Cu capul aplecat, și‑a făcut degetele lacăt în față.
Tace.
Dar eu îl aud cum gândește: „Interesant, de ce a ales Vasile anume această biserică pentru ultimul lui drum. Înțeleg, locuia pe aici, pe aproape, dar de ce la asta, de rit vechi? Știu că a luptat mult pentru Mitropolia Basarabiei, adică a celei Române, cea dreaptă, dar de ce aici? Poate de aceea că moș Grigore, tată‑său, fiind dascăl a… Cine știe?”
N‑a zis niciun cuvânt de rău despre preot. Își asumase vina și chiar se bucura că va mai ține vorbă cu Vasile preț de patruzeci de mătănii. Din spate se vedea cum sutana clătina cadelnița cu cele trei lănțișoare și părintele își făcea drum prin fumul de tămâie spre coșciugul lui Vasile. Trecea ca o stafie prin fumul de tămâie, ca prin cel de la mașinuța lui, Jaguar XJ, și ni se impunea cu o ținută din epoca medievală…
L‑am petrecut pe Vasile la cimitirul din satul de baștină.
I‑am vorbit la căpătâi și la capul gropii. Ne‑am amintit și de unul, și de altul, răposați din neamul lui și al țării. La fel de vrednici și…
Uite că îi calcă pe urme și fotograful de la Ciuciuleni, Moșul – la fel de bun și la fel de…
Oameni buni, ca pâinea. Aluat dospit de‑a binelea pentru țară și pentru țăranii la care au ținut și pe care i‑au ridicat cu drag în muncile lor folositoare. Țara care ne lipsește.
Ne‑am despărțit.
L‑am lăsat pe Vasile în țărâna pământului unde a copilărit.
Am trecut și de masa de pomenire. Masă făcută ca la țară, în cele mai frumoase tradiții creștine, de surorile lui Vasile și neamurile lui.
Mână de la mână.
În numele Domnului.
Nici n‑a vorbit, nici n‑a mâncat și nici supărat nu era, deși ar fi povestit ore întregi despre prietenia lor…
Mărciucă tot e bun. Om bun.
CODA:
A doua zi l‑am întâlnit răsfoind o carte în parcul Catedralei și i‑am dat această povestioară.
– Am scris, dom‑profesor… Am scris cum a primit canon un mut pentru că a vorbit în biserică…
– Mitică‑băiet‑bun, vorbitul în biserică se consideră blasfemie. Recunosc, oi fi eu, într‑o anumită măsură, infam, dar nu chiar până la blasfemie. Te rog mult, nu scrie nimic de caz, că știi cum sunt ai noștri‑ca‑brazii, cu o scânteie dau foc satului… Te apreciez așa cum ești.
– …Că tare mai ești verbios… și lacom la sfaturi în locurile sfinte… Las‑să știe toată lumea ce poamă ești…
– ???
