Fila întâi
Ropotul ploii se întețise. Picăturile loveau puternic acoperișul de tablă, iar mirosul ploii și al asfaltului încins pătrundea prin geamul lăsat deschis. Cerul părea că apasă cu putere asupra pământului reavăn. Aida privea pe fereastră de minute bune, fără să facă vreo mișcare. Brațul stâng îi amorțise sprijinindu‑l sub cap, însă furnicăturile pe care începuse să le simtă îi dădeau o senzație plăcută. Urmărea câțiva pescăruși gălăgioși care se roteau pe deasupra valurilor spumegânde ce veneau unele peste altele, cu o furie crescândă. Postul de salvamar, părăsit de câteva luni, avea arborat în continuare steagul roșu. Marea părea să se ridice văzând cu ochii. Nu‑și amintea de când se afla aici, singură, în apartamentul ăsta, într‑un orășel uitat de lume, pe timp de iarnă. De când nu a mai sunat telefonul pentru că cineva voia s‑o întrebe cum se simte. De când nu a mai auzit vocea mamei, întrebând‑o dacă a mâncat, dacă și‑a mișcat corpul de pe scaun. Când se făcu oare așa târziu în viață? Și mama oare ce făcea?
Fața i se încordă brusc. Încerca să nu plângă, și tocmai asta îi brăzdase adânc fruntea și obrazul. Apucă strâns cearșaful în pumn și îl smuci, iar și iar. O singură lacrimă îi rămăsese prinsă pe bărbie. Cu greu se ridică din pat, împotmolindu‑se până la dulap. Își aruncă pe ea un pulover vechi, ros la mâneci și mai cu seamă larg, dar pe care nu se îndurase să‑l arunce în toți anii ăia. Ținea minte și‑acum ziua în care îl cumpărase dintr‑un magazin second hand împreună cu Valentina, colega ei de la cursurile de trunchi comun din facultate. Era tot plin de scame și spălăcit, dar tocmai de‑aia îi și plăcea: îi amintea de ea, cea din trecut, de unele momente fericite care îi pâlpâiau orbitor înaintea ochilor. Pe‑atunci încă își purta părul scurt și brunet, ducea fără probleme câteva nopți nedormite la rând și privea viața cu mult mai multă hotărâre. Tot căutând o pereche de ștrampi mai groși pe care să‑i ia pe sub blugi, se trezi gândindu‑se la ai ei, pe rând: la mama, la tata, la soră‑sa Natașa. Apoi la Paul, la bunicul și bunica, la Valentina – chiar, ar fi trebuit s‑o sune, a trecut mult prea mult timp de când nu s‑au auzit. Așa își zicea mereu, că o să o sune mai des, că o să se vadă mai des, că o să… Nici nu‑și dădu seama că se așeză pe pervaz, rumegând secvențe la care nu se mai gândise de foarte mult timp și care acum se rostogoleau în șuvoi una după alta, asemenea picăturilor de ploaie pe geam.
Începutul maturizării ei se aflase sub semnul unui lung șir de respirări sacadate, întrerupte rareori de momente de repaus. Ani la rândul se simțise prinsă între persoanele la care ținea cel mai mult și care nu reușeau să găsească un punct comun al existenței lor în viața ei. N‑ar fi avut cum să renunțe la cineva – ar fi fost ca și cum i s‑ar fi cerut să aleagă între piciorul drept și cel stâng. Universul ei era mic, restrâns la acei câțiva oameni pentru care ea conta și care contau pentru ea. Își construise starea de bine, de calm interior pe credința că acei oameni urmau să fie mereu în viața ei și n‑avea să accepte niciodată ideea că lucrurile s‑ar putea schimba sau că ea ar putea contribui la asta. Orice mic dezechilibru o afecta atât de profund, încât se temea uneori că inima avea să‑i plesnească. Poate mai mult decât orice, și‑ar fi dorit ca cei din jurul ei să înțeleagă ce simțea și să se poată înțelege la rândul lor, fie și numai de dragul său. Știa că suferă de un egoism feroce, dar n‑avea nici leac, nici dorința de a se vindeca.
Aștepta ceva de la viață, nu știa nici ea ce anume. Poate o mare fericire – dar ce‑nsemna o mare fericire? N‑ar fi putut spune exact. Sigur, putea să spună fără ocolișuri că avusese momente de fericire, deci teoretic știa ce caută, însă uneori avea impresia că însăși concretizarea idealului de fericire ar fi ucis sentimentul căutat, așteptat, învățat pe de rost – textura, densitatea, culoarea fericirii – adică tot ceea ce singură construise din ce o învățase pe ea lumea să caute. Și‑atunci, unde era fericirea asta? Cum putea s‑o apuce mai bine?… Se prea poate ca greșeala cea mai mare să fi fost inerția cu care așteptase de la ceilalți o reacție, fără să fi fost ea cea care își lua asupra‑și responsabilitatea propriei fericiri.
Într‑un moment de însingurare, după ruptura de Paul, a ales să se înstrăineze de toți ai ei. S‑a trezit într‑o dimineață, a băut o cafea tare și a hotărât să plece de acasă. În trei zile a găsit o chirie, și‑a strâns toate lucrurile de care avea nevoie și a cumpărat un bilet de tren într‑o singură direcție. Nu spusese nimănui despre asta, nici măcar Natașei. I‑a telefonat scurt numai Valentinei, singura persoană care nu i‑ar fi pus nicio întrebare.
– Alo, Valentina? Sosesc mâine dimineață în Constanța.
Pauză lungă la telefon. În cele din urmă, Valentina păru că dă din cap – Aida ar fi putut să jure că o vede făcând asta, ca și cum ar fi avut‑o în față – și‑i răspunse scurt, mașinal:
– Bine. Sună‑mă când pleci, te‑aștept în gară la Constanța și te duc la Eforie.
Sosi în apartament într‑o dimineață friguroasă de noiembrie, cu un troler și trei‑patru cutii umplute până la refuz. Proprietarului i se păru ciudat faptul că nu se interesase mai deloc de zonă, de cheltuielile pe timp de iarnă – tot ce o interesa era cât de repede se poate muta.
– Și de mâine, domnișoară, a râs el la telefon, luând‑o peste picior.
– Bine, am să vin poimâine dimineață atunci, a spus ea și a închis apelul.
Nu avea totuși ce să comenteze, primise chiria pentru primele trei luni în avans. Las’ că putea el să afle dacă ceva nu era în regulă cu fata, plus că avea să o roage și pe tanti Loredana să fie atentă la noua vecină de etaj. Avea ea pe vino‑ncoa’, știa să se bage în seamă cu oricine fără să deranjeze prea tare, lucru rar în ziua de azi.
– Dacă ai nevoie de ceva, să mă suni, aproape că mârâi el înainte să închidă ușa apartamentului în urma sa.
Și uite‑așa se apucă să despacheteze ceea ce abia împachetase, adică fix lucrurile de care n‑ar fi avut neapărat nevoie pentru o perioadă mai lungă: cărți deja citite, dar pe care voia să le recitească, mai multe agende începute și niciodată duse până la capăt, haine mult prea subțiri pentru acea perioadă. La final, într‑o singură cutie, înghesuise câteva pulovere, o geacă de iarnă și‑o căciulă de lână. Pe acelea le luă și le puse pe‑un scăunel. În acea primă zi, se urni cu greu până la o alimentară, despre care aflase că era deschisă până mai târziu. Cumpără toate lucrurile pe care pusese ochii, indiferent că‑i erau de trebuință ori nu – nu voia să‑și refuze nimic.
În toată situația asta, poate cel mai greu i‑a fost cu mama ei; se obișnuise să trăiască și pentru ea, cumva, la fel cum mama ei trăia prin ea. Mama era singura persoană care ar fi ascultat‑o cu atenție când îi descria impresia pe care i‑o lăsase pardesiul unei doamne elegante sau cum mirosea clădirea de la taxe și impozite a covrigi cu miere și nucă – adică polonezi, cum se zicea la ei în zonă – și‑a resemnare. Înflorea toate nimicurile și i le prezenta ușor teatral, iar mama se bucura ca un copil. Pierzându‑și treptat vederea, ajunsese să se bazeze pe aproximarea a ceea ce i se înfățișa înaintea lentilelor groase, în funcție de forme sau culori. Când se gândea la ea, Aida era inundată de un val de căldură ce urca spre inimă. Duioșia pe care o simțea de când devenise conștientă de acest lucru n‑avea să o mai părăsească, deși nu reușea de foarte multe ori să lase să se întrevadă ceea ce simțea cu adevărat; prefera contrariul, anume să discute în contradictoriu, să o facă pe mama ei să sufere dintr‑o răutate pe care și‑o descoperea cu stupoare, fără vreun motiv aparent. Era o femeie născută pentru a suferi, cu un suflet străveziu, inadaptat durerii. O nelumită, o numea Aida câteodată. Lumea devenise, de la un anume punct, prea mult pentru ea. Aida îi cerea mereu iertare pentru suferința pe care i‑o producea, însă niciodată cu voce tare. Și‑ntotdeauna cu întârziere, mai mult ca să‑și împace sieși sufletul. Știa totuși că mama o iertase oricum, încă înainte de‑a se fi gândit ea să‑i ceară scuze. Mama ierta tot și pe toți.
Când mama se supăra, o pedepsea prin tăcere, însă chiar și atunci nu putea să stea fără se facă ceva de folos cu orice s‑ar fi nimerit: o pensă, o supă de găină, o hârtie cu parafă de la medicul de familie pentru serviciu. Nu îi vorbea, doar îi aducea la birou bolul cu supă de găluște, preferata ei, ori venea și‑o pupa pe frunte înainte de culcare, ori îi punea ață între dinți și‑i făcea semn să tacă, să poată să o coasă fără să o împungă cu acul. Aida se conforma și se minuna. Se minuna de cât de puțin îi trebuia mamei ca să‑și îmblânzească durerea și să redevină ea, Mama. Cea care punea pe toată lumea înaintea ei, pentru că la ea nu exista jumătate de iubire, ci doar un preaplin senin. Ea, care fusese, cândva, atât de fericită, în anii din urmă se simțea asemenea unei clepsidre din care se scurge rapid nisipul, adică seva, speranța, bucuria, sensul, toate la grămadă. Nefericirea ei venea tocmai din căderea abruptă din ceea ce cunoscuse drept viață, însă nu abandona, căci viața nu este despre fericire, ci despre pauzele dintre fericiri și ce facem cu ele. Asta le zicea celorlalți, însă continua fiindcă n‑avea încotro. Mama continua să lupte cu durerea și nefericirea pentru ca ei să poată continua să trăiască. Așa cum se sacrificase în tinerețe ca să le crească pe fete, acum se sacrifica din nou mințindu‑le. În tinerețea ei, mama avusese cele mai frumoase haine și‑și purta părul ondulat permanent. Uneori, organiza petreceri cu sendvișuri cu unt și roșii. Și‑avea o mulțime de poze cu colegii de liceu, în care râdea cu gura până la urechi. Avea un zâmbet frumos, cald, care te făcea să o placi instant. Îi plăcea să lase cele mai lungi dedicații în oracolele colegilor de liceu, scria poezii pe care nu se îndura să le arunce și‑o iubea la nebunie pe Angela Similea. Când mergea la discotecă, vara, se strângeau cu toții la cineva acasă și continuau petrecerea, dansau mult, mult, până nu‑și mai simțeau picioarele, vorbeau despre orice, își împărtășeau speranțele pentru viitor și râdeau pe înfundate când părinții gazdei veneau, chipurile supărați, să‑i certe că nu dorm. Citea atât de mult noaptea, la lumina lămpii, încât se cocoșase și‑și deteriorase vederea încă din adolescență. S‑a cunoscut cu tata la o nuntă, dar cum el făcea facultatea la Timișoara, trebuia ea să meargă la el ca să‑l vadă. De fiecare dată când călătorea cu trenul, urca singură și cobora cu un grup nou de prieteni. Mama a fost întotdeauna magnetul ce ținea oamenii laolaltă – de altfel, așa a păstrat‑o și Aida în memorie, încă de la bun început. Mama era mereu în centrul fotografiilor de familie, toți se adunau în jurul ei, așa cum floarea‑soarelui caută mereu să‑și întoarcă fața înspre soare. Mama era soarele la care toți ceilalți căutau să se încălzească, fiindcă avea mereu o vorbă bună pentru fiecare, un mod aparte de‑a te ține de mână și de a te convinge că totul avea să fie bine.
