Ceea ce au remarcat o bună parte dintre cronicarii romanului Cerul din burtă de Ioana Nicolaie, republicat de curând de Editura Paralela 45, e cum autoarea înglobează limbajul și un vocabular al copilăriei. Când dai în text peste un cuvânt ca rostopască, nu te poți gândi decât la plimbările prin pădurile din munți sau la ceaiurile din această plantă cu flori înnebunitor de galbene, iar când întâlnești cuvântul pralină, nu ai cum să nu‑ți amintești de sărbătorile din familie – și toate aceste vocabule apar într‑un roman despre maternitate, în care „cerul din burtă e un colac de salvare”.
Cu toate că Cerul din burtă este un roman plin de poezie, totuși rămâne a fi un roman care consemnează pas cu pas toate bucuriile și fricile maternității. Redate prin imagini foarte plastice sau prin niște metafore surprinzătoare, stările pe care le trăiește gravida din carte te copleșesc. Simți ceea ce simt și gravidele pe care eroina le întâlnește în spital: solidaritate și o dorință arzătoare de a o proteja și ocroti și de a‑i da sfaturi, așa cum i le dă și o pictoriță: „Cu anestezie e mult mai ușor. Să fii cumpătată până la capăt”.
Fiecare secvență te emoționează: „Copiii plâng uneori încă din burtă. Dar dacă nu‑i auzi, e totuși degeaba. Copiii trebuie să plângă și‑n burtă. Și dacă‑i auzi, se pregătesc de întâlnire”.
Un refren al cărții sunt poveștile despre gravidele cu feți vii: „Într‑un jurnal de știri o femeie trăiește de mult în pământ. Un polițist o scoate de‑acolo murdară de sânge. Cu hainele scoarță de cheaguri e dusă‑n spital. Un copilaș de șase zile îi doarme în brațe. Și are‑o caldă culoare în tonuri de roz. «Nu m‑am temut să‑l nasc acolo, Dumnezeu ne ajută!» De luni de zile femeia nu are casă. Acum o să stea un timp în spital”.
Când citești Cerul din burtă și descoperi fața dură și aspră a maternității, îți dai seama cât de mult au mințit poeții care prezentau graviditatea și nașterea în culori idilice și în roz. Nici vorbă despre așa ceva în acest roman. Tot ceea ce au ascuns poeții sau nu au avut să spună poeții de până la ea Ioana Nicolaie a transpus în paginile acestui roman răscolitor, povestind despre fricile pe care le‑a trăit în timpul celor nouă luni de sarcină: „Respir pietriș și nisip măcinat. În piept mi‑a crescut o moară de apă”.
Cu toate astea, nu fricile și nu angoasele prevalează în carte, ci bucuria. Iar aceasta o simțim din felul cum este frazat romanul. Fiecare rând parcă ar fi un cântecel din copilărie. Poate, un cântec de leagăn. Romanul e și despre felul în care îți poți înfrunta fricile și le poți transforma în bucurii, așa cum bine observă și criticul literar Paul Cernat într‑o cronică publicată în ziarul „Ziua”, remarcând că „protagonista le înfruntă pe toate iubitoare, amplificându‑le și, într‑un fel, transfigurându‑le”. Or, asta și se întâmplă în această narațiune lirică tulburătoare despre misterul nașterii. Ceea ce poartă eroina în burtă este o taină. O taină a vieții.
Zicea Ovidiu Verdeș în revista „Cuvântul” că Ioana Nicolaie „revendică implicit dreptul femeii gravide la discurs”, dreptul la voce, la propria voce, care, până la ea, nu le‑a avut în literatura română. Vocea femeii gravide din carte nu o auzim doar noi, ci o mai aude și Dumnezu. O aude din prima zi de sarcină și până naște. Poate, de asta și romanul ăsta excepțional debordează de lumină. După ce‑l termini de citit, îți înalți ochii spre cer. Pe care protagonista și milioane de femei – până la ea și odată cu ea – l‑au purtat în burtă.
Cerul din burtă e un mare roman despre maternitate și are dreptate Marius Chivu când crede că ar trebui citit de „toți bărbații pe cale să devină tătici”, și nu doar de ei, „pentru a înțelege mai bine bizara ființă rotundă de lângă ei”. Dar nu e un roman de nișă. Cerul din burtă își depășește tema pe care o abordează și este pur și simplu un mare roman.
