Războiul nici nu este numit, nici nu este descris sau amintit în noul volum de povestiri ale lui Serhii Jadan, intitulat Arabescuri. Povestiri noi, dar el este omniprezent, undeva în fundal, în umbră, în întuneric. Deși nu apare în prim‑plan nici măcar pentru o secundă, aș putea spune că personajul principal al acestei cărți scrise de remarcabilul scriitor ucrainean este chiar războiul. El este păpușarul nevăzut care trage toate sforile și le influențează viețile celorlalte personaje din acest volum cutremurător. Războiul este cel care‑i alungă pe oameni din propriile case și din propriile orașe, lăsând case nelocuite și orașe pustii, nefirești de pustii: „au ieșit cu mașina în stradă, la intersecție au făcut stânga și au intrat pe bulevard. Era cumva pătrunzător de pustiu. Semafoarele nu funcționau. Nu erau oameni. Pe Artem l‑a surprins gândul că nu văzuse niciodată orașul atât de pustiu. De câte ori a fost nevoit să ajungă undeva noaptea sau spre dimineață, mai ales în perioada studenției, când, pur și simplu, nu avea bani pentru un taxi? Dar și atunci mereu întâlnea trecători singuri și speriați, îngrijitori și plimbători de câini. Totuși simțea căldura oamenilor, respirația lor. Dar acum era oarecum ciudat și înspăimântător: orașul înfocat de august, panorama orbitoare a bulevardului, cerul la orizont ars de soare, verdeața grea a aleii și în spatele tuturor acestor lucruri nici măcar o singură voce, o singură mișcare, ca și cum toți trecătorii, toți locuitorii orașului, adulții și copiii, s‑ar fi ascuns în spatele copacilor, jucând un joc propriu, cunoscut doar de ei, ascunzându‑se și ascunzând ceva. Acest lucru ne făcea să ne simțim și mai înspăimântați. Căci ei trebuie să fie aici, pe undeva. Dar unde?”
Cartea aceasta a lui Serhii Jadan – cred că cea mai bună carte de proză a sa – e despre puținii oameni care au rămas, vii sau morți, într‑un oraș asediat sau bombardat, aflat nu departe de linia frontului, din care soldații ruși au fost alungați, dar în care s‑ar putea întoarce oricând. Unele personaje nu au nume. Un bărbat și o femeie, reduși la ponumele personal la persoana a treia, ambii soldați, merg la un hotel pentru a petrece o noapte împreună. Neavând nume, ar putea să fie oricine. Drama lor – a înstrăinării, singurătății, alienării – ar putea fi a oricui. Cei doi oameni fără nume, dar nu și dezumanizați și abrutizați, manifestă foarte multă duioșie unul față de celălalt. Cu toate că vin din tranșee, se tratează cu tandrețe. În ciuda războiului care se desfășoară în jurul lor, ei și‑au păstrat sensibilitatea și nu și‑au pierdut umanitatea din ei. Demnitatea și‑o păstrează și un grup de copii rămași singuri, care își poartă singuri de grijă și care nu vor nimic de la nimeni. Cei doi bărbați care vin să le aducă ajutoare sunt uimiți să constate asta. După ce se despart de copii, discută uimiți despre maturitatea lor precoce:
„– În viață există lucruri mai importante decât conservele.
— De exemplu?
— De exemplu, sentimentul demnității.
— Nu prea poți să umbli în haine second hand cu demnitate.
— Ei pot”.
Prozele lui Serhii Jadan din această carte răspund la o întrebare nepusă, dar care plutește în aerul volumului: ce mai rămâne uman din om în timpul unui război? Răspunsurile sale sunt cutremurătoare și surprinzătoare. Există o proză în carte în care într‑o școală închisă în urma bombardamentelor mai rămâne un profesor să aibă grijă de ea. Exploziile au avariat nu numai clădirea, dar și pianele din școală, și marea sa problemă e cum se le repare. Chiar și dacă celorlalte personaje din această povestire dorința lui li se pare extravagantă, el este cel mai uman dintre ei. Visul lui de‑a repara pianele stricate ne vorbește despre încrederea sa nespusă că acest război se va termina odată și odată și atunci vom avea nevoie din nou de piane și de cărți, de aceea încearcă să le păstreze și să le salveze.
Unele personaje au porecle. Cognomenul unuia dintre ei este Mortul. Iar acest personaj, în ciuda poreclei, îi ajută pe cei ajunși la ananghie. Nu este un deznădăjduit, cum nu sunt nici celelalte personaje din carte. Volumul lui Serhii Jadan este o pledoarie în favoarea optimismului și a încrederii că și acest război se va încheia odată și odată, așa cum s‑au terminat și alte războaie din lume. Nu întâmplător volumul se încheie circular. Finalul ultimei proze din carte ne trimite la sfârșitul primei povestiri. Artem examinează din nou o poză din adolescență a unei bătrâne moarte. Cele două finaluri sunt identice, cu o singură deosebire. În ambele descrieri ale fotografiei ni se spune că adolescenta privind din trecut spre viitor vede ceva acolo. În prima proză vedea moartea. Iar în a doua, „ceva ce nu prea te bucură. Dar nici nu te sperie”. Schimbarea de atitudine este evidentă. De la deznădejde, la speranță.
O mare carte de proză – Arabescuri – a unui mare scriitor european: Serhii Jadan.
