Pe 24 februarie 2022, la ora cinci și șapte minute dimineața, tancurile rusești pătrundeau în Ucraina. Era începutul invaziei, începutul războiului. Pe 24 februarie 2025 se împlinesc trei ani de la acel moment și războiul continuă. Desigur, se vorbește tot mai mult despre un război de uzură, despre un război psihologic, despre un război hibrid, dar tot război se numește. Mi se pare de‑a dreptul inuman și aș prefera să spun și ireal (dar, din păcate, nu este cazul), ca în anul 2025 să vorbim încă despre un război în Europa, în lumea așa‑zis civilizată. Cum s‑a raportat România la acest război? La început a fost panica și frica extremă. Se vorbea că Putin va cuceri Ucraina în 2‑3 zile, că într‑o singură zi ar putea cuceri și Moldova și că ar putea imediat să intre în România. Bărbați în toată firea, cu stagiul militar îndeplinit, se gândeau ce vor face în acest caz. Dacă vor accepta să ia arma în mână și să lupte contra Rusiei sau dacă ar fi mai bine să își ia familia să să fugă în Vest. Cât mai în vest. Ceea ce arată că pe români nu îi durea sufletul prea tare de ucraineni, nici de frații de peste Prut, ci strict de propria piele. Ceea ce până într‑un punct poate fi firesc. Dar punctul acesta a fost destul de mult întins.
Apoi, după ce au observat că totuși Ucraina are armată și că Ucraina luptă eroic și rezistă în fața ofensivei ruse, românii s‑au mai calmat și au reușit să fie solidari cu imigranții ucrainieni, să le asigure cazare, să le doneze haine, pături, alimente, medicamente și câte și mai câte. Pentru un timp am crezut că românii încă mai știu să fie umani. Și unii dintre ei au fost umani până la capăt. În primul rând, scriitorii și în general intelectualii, care au înfierat cu putere invazia rusă în Ucraina și au susținut prin toate mijloacele posibile cauza ucraineană.
Dar marea masă a românilor, din păcate, s‑a lepădat de bunătate și ușor, ușor, au început să strâmbe din nas că prea au venit peste noi mulți ucraineni, că de ce statul român le oferă sprijin material în detrimentul românilor, că au venit să ne fure locurile de muncă, că ne distrug șoselele, că ne invadează. Iar cei care nu au vociferat împotriva ucrainenilor, pur și simplu, s‑au întors liniștiți la viețile lor tihnite, fără să își mai pună întrebări în legătură cu războiul. Știrile au amuțit, televizoarele au început să dea altceva, radiourile la fel. Din când în când, câte un intelectual a mai luat cuvântul și a mai înfierat încă o dată războiul, semn că nu a uitat.
Nu au uitat nici oamenii politici, care au readus în discuție tema războiului ruso‑ucrainean în campania electorală (ratată) din toamna‑iarna lui 2024, doar pentru a‑și câștiga votanți. Altminteri, s‑a vorbit mecanic, fără empanie adevărată, fără soluții reale. Interesant a fost momentul în care unul dintre candidați chiar a negat existența acestui conflict, sugerând că totul nu este decât o manipulare căreia i‑am picat cu toții în plasă. Și mai interesant a fost faptul că același candidat, ajuns într‑o postură convenabilă, a început să vorbească despre acest război, pe care inițial îl negase, ca despre unul real, în care se va implica personal pentru a‑l stinge. Așadar, clasa politică a confiscat războiul din Ucraina pentru a‑l politiza, pentru a‑l folosi drept agent electoral. După anularea alegerilor, când toată lumea politică a amuțit și la propriu, și la figurat, a dispărut din discursul public și războiul din Ucraina, ca și cum s‑ar fi rezolvat între timp. Și totuși, iată, pe 24 februarie 2025, se vor împlini trei ani de război.
Așadar, cum ne‑a schimbat războiul de la graniță? Ne‑a ajutat inițial să experimentăm empatia, ne‑a ridicat mingea la fileu să fim umani, generoși, dar am sfârșit prin a redeveni reci, cârcotași, lași. Aud tot mai frecvent ideea că războiul ruso‑ucrainean nu este al nostru, că nu ne privește pe noi. Dar ce poate fi aceasta altceva decât o dovadă de lașitate. Până la urmă, chiar dacă războiul nu este al nostru, totuși umanitatea și omenia ne privesc pe toți, indiferent de granițe, de națiune, de religie, de sex, de intelect, de atașamentul politic. Dacă ar fi să transmit ceva pe această cale confraților mei, românilor, acest lucru ar fi: „Să nu uităm să fim oameni!”
