Țin minte și acum că prima stare pe care am trăit-o în dimineața zilei de 24 februarie 2022 a fost frica și primul lucru pe care mi l-am propus să-l fac atunci a fost să nu mă las dominat, sfârtecat și anulat de acele sentimente animalice. Panica naște lașitatea, iar de la lașitate până la trădare nu e decât un pas. Un om cuprins de panică, pentru a-și salva pielea, e gata de multe ori să colaboreze cu agresorul. Sau să fugă din țară. Adică, din calea pericolului. Îmi aduc aminte foarte bine că multă lume, în acele zile, a luat calea bejeniei trecând Prutul, așteptând și urmărind, departe de casă, cum evoluează evenimentele de pe frontul din Ucraina.
Marea problemă era să-ți învingi frica. Calea pe care am ales-o eu a fost să scriu despre război și să ies în stradă. Ceea ce am observat în acele zile, de la sfârșitul acelei ierni înspăimântătoare, era frica generalizată de ruși, teama că rușii ne vor ataca și pe noi, iar frica aia a născut pasivitate și prudență. Cu precădere, autoritățile noastre deveniseră extrem de circumspecte și precaute. Nu întreprindeau nimic și așteptau să vadă în ce parte o s-o ia tăvălugul războiului. Eu zic că erau în expectativă, dar alții ar putea să le califice acțiunile ca fiind lașe. Nu ne lăsau să ne adunăm mai mult de trei în stradă, mai ales în piață, fără o autorizație prealabilă, care era extrem de greu de obținut. Nu ne lăsau să ieșim în stradă cu pancarte antirăzboinice, antiputiniste, antimilitariste, antiimperialiste. Îmi aduc aminte prea bine cum, în una din acele zile, am ieșit totuși la o acțiune de protest în scuarul Arcului de Triumf și imediat am fost împresurați de poliție, somându-ne să ne împrăștiem, să părăsim zona, să circulăm. Ne reproșau că am ieșit în centrul Chișinăului cu pancarte. Ziceau că, în felul acesta, le furnizăm rușilor pretexte pentru a ne invada. Ne spuneau că-i zădărâm. Susțineau că ei abia așteaptă ca să ne atace.
Nu pot să uit nici acum cum un căpitan de poliție încerca să ne disperseze aproape cu forța. Totuși, nu îndrăzneau să ne scoată de acolo cu dubele, că ar fi ieșit prea mare scandal. Le ziceam că noi nu vom pleca de acolo, și ei, până la urmă, ne-au lăsat, dar ne-au cerut să renunțăm la pancarte. Ne-au zis să le punem pe pământ cu fața în jos, ca nimeni să nu vadă ce scrie pe ele. Iar câțiva dintre ei au rămas ca să vadă dacă le-am executat ordinul sau nu. Pancartele pe care scriam că Putin e diavolul în carne și oase și reîncarnarea lui Hitler îi deranjau și-i speriau cel mai tare, de parcă ar fi fost niște arme.
În zilele alea, nu s-au scris prea multe poezii despre război și noi am inventat una pe loc, fără s-o scriem pe foaie, oripilându-i pe polițiștii noștri, care, parcă – impresia mea era asta – nu ar fi fost ai noștri. Dar poate că m-am înșelat. Însă aceeași impresie am avut-o și atunci când am ieșit să protestez de unul singur în fața Ambasadei Rusiei și m-a sunat un domn foarte supărat, supărat că protestez, supărat că protestez contra lui Putin, zicându-mi că mă știe încă din 1985 și că pe atunci eram un băiat foarte cuminte. Îmi spunea să plec de acolo cât e lucru cu cinste. Impresia mea era că lucra pentru SIS, iar întrebarea pe care mi-o pun acum: pentru cine lucra SIS-ul nostru în acea perioadă?
Între timp, situația s-a schimbat radical pe frontul din Ucraina. Ucrainenii rezistă și asta i-a îmbărbătat și pe conducătorii noștri. Acum, poziția lor e complet alta. Acum ei sunt cu adevărat curajoși și nu le este frică să se ia de piept cu Putin. Cred că acum autoritățile noastre sunt chiar mai curajoase decât societatea civilă. Care a devenit cu mult mai pasivă decât în primele luni de război. În afară de Diana Mazurova, cine altcineva mai protestează contra războiului?
Pasivitatea asta însă e foarte periculoasă în aceste zile, când rușii vor să deschidă noi fronturi în Ucraina. Înaintea alegerilor prezidențiale din Rusia ei vor arunca în lupte noi divizii și armate pentru a schimba mersul războiului, ca Putin să câștige alegerile. Tocmai acum nu putem să rămânem pasivi. Trebuie să ne învingem frica și să ajutăm Ucraina. Războiul în care luptă Ucraina este și războiul nostru. Ucraina ne apără și pe noi. E foarte important să înțelegem asta și să susținem Ucraina. Victoria Ucrainei va fi și victoria noastră. Înfrângerea Ucrainei va fi și înfrângerea noastră. Oare de câte ori mai trebuie să repetăm aceste adevăruri știute de toți ca să acționăm, în sfârșit?
