În romanul Ecografie, de Alexandru Popescu, regăsim problema disocierii individului de istoria sa tragică, cauzată de regimul politic dominant. Protagonista, Inga Rotaru-Kuzmin, o femeie puternică, cu rezultate remarcante în karate, căsătorită, însărcinată, fericită în casa și în „țara sa” – Transnistria –, este străfulgerată de propriul trecut, de un adevăr recuperat. Află de la directoarea internatului în care a copilărit că soțul ei, Tihon, șeful unei școli de karate din Tiraspol – un rus venit pe aceste meleaguri tocmai de la Murmansk –, i‑a ucis părinții în timpul războiului din 1992, când era doar o copilă. Tot ce se înnodase în personalitatea ei după acel caz odios se spulberă. Realitatea externă devine insuportabilă, nesigură, tot ce i se păruse cândva de nădejde se prăbușește în golul interior cauzat cândva de moartea prematură a părinților. Psihicul Ingăi se fisurează între două opțiuni incompatibile: răzbunare sau iertare, ură sau dragoste, continuitate sau distrugere. Recunoaștem, în acest caz, clivajul obiectului, mecanism de apărare împotriva angoasei, concept introdus de Melanie Klein: „obiectul vizat de pulsiunile erotice și distructive este scindat într‑un obiect «bun» și un obiect «rău», care vor avea destine relative independente în jocul introiecțiilor și proiecțiilor” (Laplanche, Pontalis, 1994, p. 82): o parte din sine vrea să rămână cu iubitul criminal, proiectează asupra lui partea afectuoasă, cealaltă vrea să‑l omoare, acordându‑se cu violența lui fizică, agresivitatea militară din trecutul său și competențele lor fizice de karate: „Inga nu‑și imaginase vreodată că dragostea nemărginită pentru cineva poate coabita cu ura pentru aceeași persoană. Era gata să‑l nimicească pe Tihon cât era încă rănit și amețit de băutură. L‑ar strangula și i‑ar rupe vertebrele cervicale. Știa cum s‑o facă. Tot el a învățat‑o. Va fi o moarte rapidă Apoi l‑ar întinde pe dușumea, l‑ar săruta pe buze și ar plânge toată noaptea deasupra trupului lui. Apoi s‑ar duce undeva departe și ar naște acolo. I‑ar spune copilului că tati a făcut un accident teribil de… bicicletă” (p. 107).
La încercarea Ingăi de a rupe orice legătură cu acest om, în cale îi iese un vecin bătrând, nenea (în roman: deadea) Vitea, care amintește de imaginea mitică a bătrânului înțelept din basme, asigurând‑o că familia e sensul ființei, e axul identitar, o îndeamnă la iertare, la acceptarea trecutului ca parte componentă a ființei: „În familie ne naștem, familia ne crește și ne dă aripi. Se întâmplă că tot familia ne suge toată vlaga, ne consumă și ne rupe aripile. Dar tot familie rămâne. Sunt ai noștri. Iertăm celor din familie și ne jertfim pentru ei, chiar dacă ei nu apreciază asta. Așa am dat eu țel vieții mele: jertfă, dăruire, iertare și dragoste fără condiții” (Popescu, 2024, p. 165). Inga rămâne în familie, fără „să rămână”. Toate valorile general umane enumerate de bătrânul înțelept, valori fundamentale ce susțin ordinea, pacea sufletească și psihică, au „ars” în flacăra urii și a distructivității reprimate.
Prin această alegere, conștiința personajului „se blochează” între două sentimente de aceeași intensitate îndreptate împotriva lui Tihon, dar și împotriva sa, pentru că a ales să se îndrăgostească tocmai de ucigașul familiei sale. Pe lângă disocierea primară a eului de tot ce a fost familial – părinți, casă, cățelul iubit – protagonista trăiește, la maturitate, un clivaj între eu – fiica părinților uciși și eu – soție și mamă. Și odată cu nașterea copilului, acceptă să trăiască concomitent pe aceste două registre afective diferite, contradictorii – dragoste și ură față de Tihon, o atitudine ce în limbaj psihanalitic este înțeleasă și explicată drept poziție paranoid‑schizoidă – „Obiectul bun este «idealizat»: el este capabil să procure «o gratificare nelimitată, nemijlocită, fără sfârșit». Introiecția sa apără copilul împotriva anxietăţii pcrsecutive (reasigurare). Obiectul rău este un persecutor îngrozitor; introiecția lui îl expune pe copil la riscuri în teme de distrugere” (Laplanche, Pontalis, 1994, p. 285). Inga și‑a internalizat lupta cu obiectul rău – Tihon –, astfel că prin luptele karate îl omoră și‑l învie simbolic de fiecare dată: „Toată viața e un război, mamă. De fapt, karate e aceeași luptă și cere aceeași disciplină de fier, ca și războiul. E nevoie de echilibru emoțional și sânge rece. Ai luptat toată viața. Ai avut adversari în carne și oase pe tatami, dar, de fapt, loveai și te apărai de trecutul sângeros, de firea animalică a omului. Nu știu dacă ai câștigat. Oare nu crezi că, acceptând să trăiești cu tata toți acești ani, te‑ai făcut complice la crima comisă împotriva bunicilor mei? Ai ales să fii complice în numele dragostei și familiei. Sau poate totul s‑a făcut în numele sportului? Voshod Karate‑do era locul unde fugeați ambii de trecut. Sportul a devenit viața voastră. Nici pe mine nu m‑ai iubit atât de mult, cum ai iubit karatele” (p. 182).
În baza identificării proiective cu agresorul, se creează o „criptă familială”: prima generație a traumei – omorârea părinților în timpul războilui, a doua – disocierea orfanei de aceste amintiri, proces urmat de recuperarea lor și clivajul dintre eu–sine, eu–soț, eu–copil și a treia generație – tăcerea, ura viscerală dintre părinți adusă și exprimată în copilăria copilului încă nenăscut („Identificarea proiectivă este un mecanism inconștient care exprimă conţinuturile agresive din interiorul persoanei ce realizează proiecţia, conţinuturi prin care aceasta urmărește în mod inconștient satisfacerea nevoii de control. Această explicaţie formulată de Melanie Klein a fost mult mai târziu preluată de Abraham și Torok, care au asociat mecanismul cu refuzul doliului (absenţa suportării pierderii obiectului iubit) și care are drept rezultat instalarea unei fantasme de încorporare ilustrând un gol în psihism – o enclavă psihică. Acest gol face posibilă existenţa secretului și instalarea dinamicii criptei psihice și a fantomei psihice (obiect încorporat), identificarea introiectivă generând introiectarea obiectului. Obiectul încorporat (fantoma psihică) este netransformat tocmai prin natura transmisiei de tip inconștient” (Godeanu, 2015, p. 37‑38)).
În acest spațiu psihic al mamei „se clădește” viitorul copilului. Ca într‑o buclă psiho‑afectivă, toate aceste experiențe neverbalizate se vor transmite „moștenitorului”: „Ceea ce mi‑ai spus despre buneii mei m‑a dărâmat. Sărmană mamă… Cum ați putut ambii să țineți în inimă această taină teribilă toți acești ani? Câte cuvinte nespuse! Cât de mult au durut aceste cuvinte! Trebuie să‑ți fi fost oribil de greu să trăiești cu absența bunicilor. Oare ce simțeai când te atingea tata nopțile? Oare îți spuneai: Mă atinge omul care mi‑a ucis părinții? Și, cu siguranță, îl lăsai să te atingă. Atât de orbește îl iubeai? Pentru că îl iubeai și asta se vedea cu ochiul liber. Renumitul cuplu de soți karatiști. Campionii” (p. 177).
Protagonista nu pune în act ura față de soțul său, ci o lasă să macine ființa din interior, astfel încât trauma transgenerațională a războiului din Transnistria și a tuturor crimelor odioase petrecute atunci anihilează individualitatea și personalitatea copilului său. În urma dezrădăcinării, apoi clivajul psihic suferit, copilul se reduce doar la o voce în roman – vocea unui om lipsit de nume, gen, identitate, istorie personală, trăsături distincte –, un om fără însușiri. Dezaxat identitar, fără casă, acest copil, al cărui gen râmâne necunoscut atât pentru personaje, cât și pentru cititori, devine un anonim ce reînnoadă viața, memoria personală, întorcându‑se în casa părintească a tatălui, în Murmansk: „Știi că tata a ascuns trecutul său de până la venirea sa la Tiraspol. Uite că eu l‑am descusut și mi‑a spus niște lucruri la fel de înfiorătoare despre părinții lui. Mi‑a povestit despre casa pe care a părăsit‑o pentru totdeauna. Da, mamă, sunt la Murmansk acum și am venit aici fără să știi. Nu fac asta din răzbunare. Există în lume lucruri pe care le faci pentru că, pur și simplu, simți că trebuie făcute. Hai că încerc totuși să mă dau cu presupuneri. O fac pentru că nimic nu mă mai leagă de Tiraspol, mai ales după ce vei vinde casa. O fac pentru că mă doare inima să știu că există o casă abandonată, care păstrează o parte din tata, și că nimeni nu are grijă de ea. Pentru mine nu contează că gospodăria asta e în Rusia și că e aproape de Cercul Polar de Nord. O fac pentru că‑mi place și mie viața retrasă și tihnită” (p. 185).
În cele din urmă, romanul Ecografie de Alexandru Popescu oferă o analiză profundă a modului în care trauma familială și istoria violentă a Transnistriei cauzează scindarea identitară a protagonistului. Experiența Ingăi relevă funcționarea disocierii ca mecanism de apărare împotriva durerii extreme: mai întâi, disocierea de trecutul odios și traumatizant prin uitare, apoi clivajul dintre iubire și ură, dintre trecut și prezent permit supraviețuirea psihică, însă compromit unitatea eului și capacitatea afectivă. Memoria și experiența corporală sunt configurate ca spații ale reprimării și protecției, în timp ce trauma transgenerațională continuă să modeleze alegerile, relațiile și responsabilitățile față de cei apropiați. Pentru „moștenitorii” acestei traume, disocierea părinților lasă urme adânci asupra sinelui și asupra posibilității de reconciliere cu trecutul și cu ceilalți.
