Viața trece ca un glonț
Dorian Galbinski: „Sunt convins că majoritatea românilor din România ar dori unirea cu Moldova”
Țin să vă mărturisesc, dle Galbinski, că ideea acestui dialog a venit după ce v‑am citit cartea Viaia trece ca un gloni. Memoriile unui reporter BBC, apărută la Editura Humanitas în 2021. Am regăsit în ea experienŗe care nu puteau să rămână neîmpărtășite cititorilor revistei „Timpul”. Soarta bunicilor dumneavoastră, care s‑au refugiat din Soroca în România, emigrarea dumneavoastră, destul de dificilă, în Israel și apoi stabilirea la Londra, unde ați fost cel mai longeviv ziarist în departamentul de limba română al BBC‑ului, sunt subiecte pe care aș dori să le discutăm în acest interviu. Pornind de la o idee profundă a cărții, dați‑mi voie să încep cu ea. Ați menționat, la un moment dat, că în viață alegem de cele mai multe ori nu între bine și rău, ci între rău și mai puțin rău. Ținând cont de povestea dumneavoastră de viață, credeți că s‑ar potrivi această afirmație și pentru dumneavoastră, dar și pentru străbunii dumneavoastră – bunicul Israel și bunica Sara, care s‑au refugiat cu cei patru copii în căruță, în anii ’20, din Soroca în România?
Aș putea spune că aproape întreaga viață am avut de ales între rău și mai rău. Au fost și momente când a fost foarte bine, dar în general alegem între astea două. Nu există ideal – viață ideală, femeia ideală, bărbatul ideal și jobul ideal. Deci, alegem între OK și mai rău, asta în cel mai bun caz.
V‑ați gândit vreodată ce s‑ar fi putut întâmpla și dacă mai erați în general în cazul în care nu fugeau atunci bunicii dumneavoastră? Pentru că ați povestit și momentul în care au vrut să revină în Basarabia, în 1940.
Ah, da. Se închisese frontiera la Galați. Asta i‑a salvat, de fapt, pentru că dacă s‑ar fi întors și ar fi pierit atunci, în Al Doilea Război Mondial, noi nu ne‑am mai fi născut și așa mai departe. Da, sigur că m‑am gândit la asta.
Ați emigrat în Israel și apoi ați candidat de acolo la un post de reporter la BBC Londra, secția de limba română, încurajat de socrul dumneavoastră, Nae, post care, atunci când l‑ați obținut, v‑a cam surprins. Ați venit la Londra în 1970 și ați început activitatea jurnalistică la acest post. Ați menționat în carte despre faptul că la BBC marea majoritate a colegilor care veneau nu erau jurnaliști de profesie, ci erau ingineri, actori, regizori, aveau tot felul de profesii, politica BBC‑ului urmărind să școlească viitorii angajați prin trainingurile interne. Credeți că, de fapt, camuflau o formă de neîncredere față de școlile de jurnalism din România?
Ar fi avut motive, după părerea mea, pentru că jurnalism în România până în 1989 nu exista. Nu puteai să iei jurnaliști din România, pentru că erau formați la școala de partid. În afară de asta, știți foarte bine că în Anglia poți să studiezi geografia la o facultate și după aia să intri să lucrezi la o bancă. În afară de cele foarte științifice. În Anglia încă se mai practică asta și atunci foarte mulți directori generali chiar de la unele companii au intrat acolo fără nicio școală, la 16 ani, aranjând cutii pe rafturi, și au învățat meseria din interior, au trecut prin toate sectoarele companiei și au ajuns directori generali. „The Sunday Times” a publicat cu mai mulți ani în urmă o listă cu 100 de milionari. Numai 10% aveau o facultate. Cei de la BBC au decis că dacă iau un tânăr care n‑are nicio legătură cu jurnalismul și îl trimit la toate cursurile, fac din el un jurnalist așa cum îi place biroului. Imparțial. Și culmea este că de‑a lungul anilor am fost trimiși la tot felul de cursuri, cursuri de nou venit, cursuri de scris știri, comentarii, cursuri de reportaje și așa mai departe, și au fost făcute aproape pe nesimțite. Aproape cu toții am avut șocul ăsta nemaipomenit în ’89, când ne‑am întors în România și când am făcut pentru prima dată jurnalism adevărat (pentru că până atunci, cu excepția ultimilor ani înainte de ’89, traduceam mai mult texte scrise de englezi). Am avut un succes răsunător noi, cei de la BBC, pentru că devenisem jurnaliști buni, fără să ne dăm seama.
Vorbeați în contextul profesiei dumneavoastră despre acel birou din București, de unde emiteați din deplasări, și descriați cu mult haz tehnologia „avansată” de care dispuneați pe atunci. De fapt, era un apartament închiriat, de unde emiteați aplicând mijloace rudimentare. Cum avea loc transmisiunea?
Băgam în priză două cabluri din metal și emiteam. Țin minte, în 1992, când am fost la Chișinău, în timpul războiului din Transnistria, m‑am dus pe linia frontului și mă uitam cu jind la un jurnalist american care avea un telefon prin satelit și relata direct de acolo. Și noi trebuia să ne întoarcem la hotel, să luăm reportofonul, să scoatem cablul etc.
Ajungem și la vizita dumneavoastră de la Chișinău. Până atunci, aș mai avea o întrebare. Ați menționat, la un moment dat, că la una dintre petrecerile din București cineva v‑a dezvăluit faptul că aveți un dosar la Securitate și că ați preferat să nu‑l citiți pentru a nu afla dacă unii dintre prietenii dumneavoastră au fost turnători. Este o atitudine altruistă și probabil greu de înțeles pe deplin. De ce ați ales să nu cunoașteți?
Nu, nu e altruistă, pentru că nu am încredere în ce scrie acolo. Au avut foarte mult timp să modifice, să șteargă până când au permis accesul. Cred că sunt o mulțime de minciuni acolo. Asta e una, și a doua este că cei care scriau rapoartele astea inventau o mulțime de lucruri ca să‑și justifice salariul. De exemplu, sunt convins că atunci când veneau delegații la nivel înalt din România și eu eram interpretul lor, când se întorceau înapoi și făceau rapoartele, scriau „Domnul Galbinski ar putea fi un contact util, pentru că nu este anticomunist și nu antipatizează România sau regimul”. Bineînțeles că îl antipatizam, însă opiniile mele rămâneau acasă. Așa că vreunul dintre ei, ca să se facă important în ochii superiorilor, putea să scrie tot felul de lucruri de acest gen. N‑am avut încredere și n‑am încredere în nimic din ce scrie în dosarele alea.
„La ce mă ajută acum să descopăr că, poate, unii din prietenii mei, cândva, au turnat și că au remușcări” – e una dintre ideile întâlnite în carte. S‑ar fi schimbat atitudinea dumneavoastră față de acești prieteni după descoperirea unui posibil adevăr că ați avut alături oameni care, de fapt, au trădat?
N‑am vrut, citind așa ceva, să fac niște judecăți, pentru că m‑am considerat foarte norocos. Am putut să plec din România și n‑am fost pus la acest tip de încercări. Treaba e că dacă noi am fi fost puși la încercare, nu știu dacă nu cedam.
Legat de turnătorii despre care ați fost avertizat să vă feriți în România, am dedus că aveți totuși o atitudine echidistantă, susținând ideea că nu putem judeca atâta timp cât nu am fost în pielea acestor oameni. Este o atitudine, evident, a unui om care a fost ferit de repercusiunile acestor denunțuri și nu o dată ați subliniat faptul că ați trăit într‑o țară liberă și asta a făcut, poate, să nu înțelegeți pe deplin mentalitatea celor rămași în România. Mai aveți acest sentiment și acum ori s‑a mai estompat după mai bine de treizeci de ani de democrație?
Nu s‑a estompat. Spun și în carte la un moment dat că, în timpul manifestației antiguvernamentale de la București, imediat după căderea lui Ceaușescu, când au venit scutierii, eu am rămas foarte calm, pe când toți ceilalți de pe bulevard au fugit. Eram cu prietenul meu Radu și a venit un polițist și a ridicat bastonul să mă lovească. I‑am pus în față magnetofonul cu antetul BBC‑ului. I‑am zis „sunt de la BBC” și mi‑a zis să „ne cărăm” de acolo. Radu, lângă mine, era alb ca varul și l‑am întrebat de ce s‑a speriat așa. Mi‑a zis că scăpasem ca prin urechile acului și în momentul acela mi‑am dat seama de faptul că eu am trăit atâția ani într‑o țară liberă. Asta mi‑a omorât vigilența, când eu trebuia, de fapt, să mă aștept la ceva rău în fiecare moment. Cei care au rămas acolo mai aveau vigilența asta, mie îmi dispăruse.
Legat de vizitele dumneavoastră la Chișinău, care au avut loc începând cu anul 1992, ați povestit despre un dialog cu unul dintre localnici, care v‑a spus că cei care doresc unirea ar fi doar câțiva, pentru că oamenii nu pot uita cum au fost tratați de români într‑o anumită perioadă. Mai credeți că este actuală acea afirmație, că sunt puțini cei care doresc unirea de fapt, mai ales în contextul unui potențial război sub coastele Republicii Moldova? Este promisiunea aderării la Uniunea Europeană una de circumstanță?
Nu cred că e de circumstanță. Cred că Moldova va intra în Uniunea Europeană, pentru că este, după părerea mea, o evoluție firească. Adică nu sunt unite, dar Moldova și România au multe în comun, nu? Atunci de ce să fie România în Uniunea Europeană și Moldova, nu?
Și eventualitatea unei uniri?
Asta v‑am spus – depinde de câți din Moldova vor dori unirea.
Deci, problema ar fi dorința Republicii Moldova și nu neapărat sprijinul Bucureștiului, care nu întotdeauna s‑a arătat foarte hotărât?
Fără sprijinul Bucureștiului nu se poate, dar sunt convins că majoritatea românilor din România ar dori unirea cu Moldova.
Cu ce ocazie ați fost anul trecut la Chișinău?
Foștii colegi de la biroul BBC din Chișinău ne‑au invitat de foarte multe ori. Liliana Vițu, de exemplu, care ne‑a fost colegă la BBC și care ne este și o prietenă foarte bună, ne‑a invitat în Republica Moldova și, cum soția nu fusese niciodată, i‑am zis: hai să ne repezim la Chișinău, că tot eram la București. Și am fost pentru patru zile. A fost un weekend de vis. Mi‑a zis soția că i‑a plăcut foarte, foarte mult.
Ați menționat în memoriile dumneavoastră și despre vizita neoficială a lui Mircea Snegur la palatul reginei Elisabeta, unde ați fost solicitat pe post de traducător de data aceasta. Cum vi s‑a părut acea întrevedere? Ce vă amintiți în mod special din vizita lui Mircea Snegur? A fost prima, din câte înțeleg, vizită a dumnealui la palat?
Îmi amintesc că erau destul de emoționați de tot fastul de la Buckingham Palace. Când ești primit de regină, e un eveniment pe care nu‑l uiți toată viața. Vizita a fost neoficială. Cred că pot să vă spun acum că președintele Snegur a venit, dacă nu mă lasă pe mine memoria, și i‑a făcut cadou reginei Elisabeta un tort, la care se pare că au lucrat cei mai buni cofetari din Chișinău.
A acceptat regina tortul?
Da! Și regina i‑a făcut cadou fotografia ei și a prințului Philip. Regina era la curent cu țara și obiceiurile din Republica Moldova. În general, era întotdeauna bine informată, pregătită. Și a vorbit despre vinuri. Mă rog, era o vizită de curtoazie, nu s‑au discutat probleme politice. Era chiar înainte de alegerile pe care le‑a pierdut apoi Mircea Snegur.
În contextul meseriei dumneavoastră de traducător, nu pot să nu menționez fragmentul în care ați descris vizita soților Ceaușescu la Londra și faptul că doamna Elena i‑a recitat reginei din poemul patriotic Muma lui Ștefan cel Mare. De ce credeți că a făcut‑o? Considerați că a fost un moment în care încerca să umple discuția?
Că așa era ea, cred. Era foarte mândră de istoria României. Credea că recitând poezia o va face pe regină să vadă cât de patrioți și independenți sunt românii. Mă rog, e puțin cam tras de păr, dar așa era ea. Elena Ceaușescu era o femeie foarte simplă, de fapt. Pe moment, atunci, ne‑am gândit ce gafă nemaipomenită a făcut. Dar, până la urmă, nu este chiar o gafă.
Când fosta președintă a Parlamentului, Betty Boothroid, și‑a scris memoriile, a povestit că la un moment dat, în mandatul ei, a primit un mare demni‑ tar chinez, cu care își făcuse facultatea la Cambridge ori Oxford, nu mai știu, exact unde a studiat și ea. Și stând la masă lângă ea, la un moment dat el i‑a spus: „Mai ții minte cântecul ăla?” și a început să‑l fredoneze. Și i‑a zis: „Hai, cântă cu mine!” Și au cântat împreună. Iarăși, nu e ceva protocolar, dar englezii sunt întotdeauna pregătiți pentru orice eventualitate și fac față la orice.
Ziceați că ați fi interesat să reveniți la Soroca într‑o bună zi pentru a căuta în arhive informații despre familia Galbinski?
Vreau să văd mai departe traiectoria familiei. Fratele meu mi‑a zis că a găsit un Galbinski la Viena, în 1800 și ceva, dar nu prea cred, pentru că este un nume foarte rar. Există o mare branșă a familiei în Argentina, în Brazilia, de la fratele bunicului, care a plecat acolo, și mulți care de acolo au plecat după aia în Statele Unite și așa mai departe. Dar unii și‑au schimbat numele în Gal, alții în Gayle și nu mai pot să știu cine sunt.
După asasinarea colegului dumneavoastră de la BBC de la secția de limba bulgară, George Markov, în 1978, povesteați despre atmosfera apăsătoare care s‑a lăsat în redacție și despre înăsprirea condițiilor de securitate și acces în sediu. Nu v‑ați gândit atunci, cel puțin, că practicați totuși o meserie foarte periculoasă?
Până atunci nu mă gândisem, mai ales că BBC‑ul nu era considerat un post ostil României. Dar atunci ne‑a dat de gândit pentru prima dată. Mai ales că aproximativ tot în perioada aceea a fost bătută Monica Lovinescu la Paris. N‑a fost o frică totuși, dar am devenit mai atenți. Problema este că tot cam în perioada aceea s‑au înmulțit și atacurile teroriste irlandeze. Până atunci, noi veneam cu mașina la birou și parcam vizavi. De atunci însă, nu am mai putut. Au apărut ecusoanele. Nu mai puteai să intri în clădire altfel.
Dumneavoastră de ce ați preferat numele de microfon Dorian Galor?
Pentru că mai corespondam cu prieteni din România și nu voiam să se știe, deși sunt sigur că Securitatea știa.
Povesteați la un moment dat despre dumneavoastră, dar și despre colegii dumneavoastră, că atunci când ați mers cu autobuzul BBC prin România, erați oricum recunoscut după voce.
Da, e formidabilă chestia asta. Cred că n‑am scris‑o în carte. Veneam de la Constanța, prin anii ’90 sau ’91, unde îmi vizitasem prietenii, și eram într‑un compartiment de clasa întâi. În fața mea era un ofițer român și au urcat încă trei persoane care vorbeau engleză – o doamnă care vorbea engleza cu accent american foarte puternic și o altă doamnă și un tânăr, care vorbea engleza cu accent românesc. Ofițerul din fața mea mi‑a cerut un ziar dintre cele pe care le citisem deja și după aia m‑a întrebat ceva referitor la un comentariu de acolo. Mai târziu am ieșit pe coridor să fumez o țigară. Tânărul s‑a ridicat și a mers după mine. M‑a întrebat dacă nu sunt cumva dl Galor, pentru că îmi recunoscuse vocea. În general, vreau să vă zic că am avut un noroc nemaipomenit în viață, făcând toată viața mea ce mi‑a plăcut. Meseria asta mi s‑a potrivit ca o mănușă. Alta cred că mă plictisea destul de repede.
Ați locuit câțiva ani în Israel și ați prins războiul de șase zile, cel din 1967. Ați povestit în carte despre acele căderi nervoase care îi însoțesc pe soldați în timpul luptelor, de care au avut parte și colegii, dar și dumneavoastră implicit, pentru că ați luptat în acel război. Ați mai menționat un dialog cu un coleg, în care ziceați că ați ajuns atunci la concluzia că nu exista o soluție pentru acest conflict israelo‑palestinian. Care ar fi concluzia acum, în contextul acestui nou război, izbucnit în 2023?
Eu de 30 de ani le spun prietenilor mei din Israel că este imposibil să se continue un statu‑quo. Nu se poate la infinit, așa cum Berlinul n‑a putut să fie divizat la nesfârșit. Nici situația asta, „nici în car, nici în căruță”, nu va dura. Părerea mea este că s‑ar fi putut, greu, dar s‑ar fi putut, la un moment dat, să se permită declararea unui stat palestinian, dar, din păcate, fanatici sunt nu numai printre palestinieni, ci și printre israelieni. Mai ales dreapta ultrareligioasă, care e la fel de fanatică, așa cum sunt mullahii din Iran și mulți alții. Undeva, adânc, am convingerea că, după ce se rezolvă criza actuală, se vor face pași rapizi pentru soluții definitive. Trebuie să fii orb ca să nu‑ți dai seama că nu se poate continua la infinit în felul ăsta. Nu poți să rămâi un stat democratic și să ocupi un alt popor. Nu se poate.
Istoria a fost dintotdeauna o sursă de subiecte pentru scriitori, dramaturgi și cineaști. Cărțile de memorii și jurnalele pot fi oare considerate o sursă credibilă, obiectivă de documentare pentru generațiile viitoare?
Da, sigur că da, cu condiția să se specifice dacă afirmația a fost verificată sau nu. Țin minte o poveste chinezească. Un tânăr care voia să lucreze un jad, o piatră semiprețioasă, l‑a întrebat, la un moment dat, pe un maestru care lucra cu aceleași materiale cum poți să îți dai seama dacă e real și nu e fals. Și maestrul i‑a zis: cum adică? Păi, te uiți la el, îl pipăi, îl miroși și vezi că e adevărat sau nu. La fel se poate face și cu afirmațiile din memorii. Există un aer de sinceritate, un aer de realism. Da, sigur că sută la sută nu mai poți să fii sigur de nimic, cu atât mai puțin astăzi, când se falsifică absolut tot, până și vocile, imaginile. Devine din ce în ce mai greu să ai încredere până și în fotografii. Darămite în memorie.
Aveți o fată și doi băieți. Să vă trăiască! V‑a urmat cineva meseria?
Fata mea, Alex, a studiat la Birmingham și acum lucrează la un ziar din Londra. Deci, e jurnalistă. Băiatul meu Danny și‑a luat recent doctoratul în fizică nucleară și a plecat în Franța pentru doi ani, la un laborator de cercetare. Fiul cel mai mic, Adam (iată, iarăși ajungem la povestea cu ce am studiat și ce ajungem să facem în viață), a studiat engleza și arta dramatică la facultate. Dar lucrează la revista „Economist” acum, pentru că asta îi place și la asta se pricepe.
Așadar, totuși, meseria este continuată de copiii dumneavoastră și este atât de înduioșător acest fapt. Vă mulțumesc frumos pentru interviu și vă așteptăm mereu cu drag pe meleagurile noastre!
