Tablourile pictoriței Eudochia Rodu ne determină să savurăm fiecare clipă. Acestea nu numai că încetinesc clipa, clasicul Carpe diem – trăiește clipa, nu amâna viața pe mai târziu –, dar și insuflă speranță și credință. O aluzie în acest sens pot face cu sfârșitul celebrului roman al scriitorului francez Alexandre Dumas Contele de Monte‑Cristo: „Până când Dumnezeu îi va destăinui omului viitorul, toată înțelepciunea omenească se va cuprinde în aceste cuvinte: așteaptă și nădăjduește”. A aștepta și a spera înseamnă a trăi prezentul, credința devenind elementul de inspirație pentru artistă.
Își trage rădăcinile din satul Borosenii Noi, raionul Râșcani, unde în 1958 vede lumina zilei. Inevitabil, ca mulți artiști din generația sa, timp de patru ani, din 1974 până în 1978, este elevă la actualul Colegiu Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chișinău, iar în următorii opt ani își cizelează talentul la Institutul Academic de Stat de Pictură, Sculptură și Arhitectură „Ilia Repin” din Sankt Petersburg, finalizându‑și studiile în 1986. Revine acasă, unde își începe activitatea ca pedagog, participă activ la expoziții colective, dar și vernisează cu epoziții personale.
Cartea de vizită a Eudochiei Robu poate fi citită printr‑un singur cuvânt – îngerii. În ciuda acestui fapt, tablouri pecum Cina cea de taină (2020), seria „Măști” din 2024, Bunavestire (2003), seria de naturi statice, și puținele portrete își redirecționează atenția asupra sensibilității lucrurilor în sine, care, bineînțeles, datorită formelor bine conturate și unui spectru de culori restrâns, pictorița le definește esența.
Într‑o ierarhie celestă supremă, Dionisie Ariopagitul a clasat aceste ființe înaripate în câteva categorii, după funcțiile pe care le au de îndeplinit, pe când Eudochia Robu schimbă decorul celest în cel terestru pentru a propaga următorul mesaj: cu toate că trăiesc printre noi, îngerii au o viață de om simplu, purtând în suflet aceleași sentimente și emoții umane. Dar cel mai demn lucru pe care îl putem observa e că sunt cuprinși de o modestie îngrijorătoare. Îi surprindem citind o carte, dormind în grădină, rătăcind, cântând, cugetând la lumina unui felinar, mergând pe bicicletă. Însă farmecul este că nu toți îngerii sunt albi. Un exemplu în acest context devine Înger cu candelă (2022), unde artista folosește culoarea roșie pentru un efect vizual contrastant și a demonstra o „răzvrătire” cromatică a unui subiect angelic.
Cu toate că li se atribuie o existență terestră, nu își pierd din prezența duhovnicească. Criticul de artă Tudor Stăvilă ilustrează, în cartea Îngerii în pictura Eudochiei Robu, cu un exemplu reprezentativ, în care explică simbolistica acestor ființe înaripate și legătura strânsă între credință și natură: „Îngerulvestind primăvara și Îngerul care adună lumina sugerează reînoirea sau reînvierea după cădere: primăvara este simbolul unui nou început, al revigorării, iar lumina simbolizează purificarea. Ea poate fi asociată cu focul pascal, socotit de creștinii ortodocși o minune, iar Îngerul care adună lumina exprimă îndemnul de a primi în suflet lumina spirituală”.
Această liniște molipsitoare emanată de prezența îngerilor o transpun și peisajele rurale ale pictoriței. Zăpada este acel catalizator care absoarbe grijile zilnice și învăluie privitorul în amintiri îndepărtate, în lucrări precum Melodie de iarnă (2008), Mitoc. Zăpadă (2004), Binecuvântare (2009), Izvor (2008) și Crucifix (2009). Drept sursă de inspirație pentru genul peisajului, Eudochia Robu alege atmosfera satelor moldovenești, Orheiul Vechi fiind locul primordial unde artista își regăsește puterile. Liniștea și simplitatea din peisajele sale sunt expuse prin paleta de culori pastelate, cu mici pete de albastru‑ultramarin pe alocuri, ce constituie eternitatea, precum spunea Lucian Blaga „Veșnicia s‑a născut la sat”.
Din punctul meu de vedere, noutatea artistică prin care Eudochia Robu își conturează originalitatea este accentul plasat pe lucrurile simple din viața de zi cu zi. Niște flori culese din câmp, fântâna de după deal, îngerii care ne veghează nevăzuți, toate acestea par a fi niște lucruri banale, dar care reflectă credința unui prezent etern.
