Dedic acest poem bunicii mele
Azi învârtim cu scârțâit cheia
în poarta cu linii florale deformate.
Ziua a treia,
cea a Învierii,
ne prinde încleștându-ne dureros
degetele
și
mințile.
Mergeam în ritmul unei morți,
iar
aureola de păcate
îmi înconjura mie,
nu ție,
chipul.
Suntem dublul fiecăreia.
În înălțime, curaj și pietate.
Cine rabdă de foame
și cine scâncește
ca un răzgâiat.
Frica de toate.
Urcam dealul
și mă duceai,
sau poate eu te duceam,
ne țineam vii una pe alta
până la o ultimă stație.
Va aștepta Sfântul Petru
sub gardul unui cimitir
devenit
pădure.
De mâini și
de capete
invizibile.
Ești salvarea cea de pe urmă
a unui neam de inimi
încrustate
de revoltă
nedeclarată.
Căci am știut prea bine
să ne ținem gurile
cusute
ținute-n legături de fier.
Știi bine
Recunoștința
de când îmi întorceam stomacul
pe toate fețele.
Când uram pereții și
când toate
fețele de pe icoane mă amenințau.
Mă țineau lumânările,
trecute prin focul în care
ar fi trebuit ca eu
să ard.
E ultima zi.
E finalul clipei de pe urmă,
despre care-mi spuneai c-o s-o prind
dacă-mi mai fac șuvițe albastre
sau mai înjur de Tatăl Nostru.
Sprijinindu-ne de mormântul
strămoșului necunoscut,
las schimbările
să vorbească.
Te amintesc în cântări neascultate.
Te văd de parcă astăzi ar fi ieri.
