Prima poveste de Crăciun
Își încărcă pușca de vânătoare cu trei cartușe, o culcă pe bancheta din spate și urcă la volan, gonind către pădurea de pe deal, care înconjura orașul ca o eșarfă legată la ochi. Era Crăciunul și orașul era plin buză de oameni. Se duceau la rude sau pur și simplu se plimbau fericiți pe străzi, tații ținându‑și în brațe copiii sau alergând împreună cu ei, în parc, după minge. Numai el nu avea la cine să meargă, pentru că era singur în acel oraș, după ce nevastă‑sa îl abandonase, în urmă cu șapte ani. Era orașul fostei sale soții și el nu avea pe nimeni aici. Toți oamenii ieșiți pe străzi zâmbeau și se bucurau, de parcă numai el ar fi fost concediat și numai lui i‑ar fi tăiată lumina în casă, din cauza că nu‑și mai plătise de trei luni întreținerea.
Nu voia s‑o facă în văzul lumii, de asta urca spre pădurea din vârful dealului. Voia s‑o facă într‑un hățiș sălbatic, unde nu l‑ar fi văzut nimeni, pentru că ura foarte tare ipocrizia concetățenilor lui, care‑l compătimeau că a rămas fără job, dar niciunul dintre ei nu încerca să‑l ajute cu ceva. Nu voia să facă un spectacol din nefericirea sa.
Își abandonă mașina în lizieră, își scoase pușca de pe bancheta din spate, urcă panta humoasă, căutând cel mai ferit loc pentru a‑și îndeplini ceea ce și‑a pus în gând.
Hățișul din fața lui era destul de departe de șosea. De aici, de unde era, nu se auzea uruitul mașinilor, iar asta îl făcea să presupună că nici ei nu vor auzi împușcăturile.
Verifică dacă și‑a încărcat pușca, numără gloanțele, o închise la loc și își fixă țeava de tâmplă. Nu, nu avea nicio părere de rău pentru ceea ce voia să facă. Pur și simplu voia să apese cât mai repede pe trăgaci, pentru că nu mai credea că își va mai putea schimba viața. Singura schimbare pe care ar fi putut s‑o facă era doar asta. Asta ar fi fost o izbăvire de tot.
De sus, de pe deal, din tufișul din fața lui, a țâșnit o femeie cu un băiat în brațe, urmăriți de doi mistreți. Femeia se poticni și căzu. Dacă ar fi apăsat pe trăgaci, ar fi murit în același timp în care femeia și băiatul ei ar fi fost mâncați de vii. Într‑o fracțiune de secundă, întâlni ochii femeii. Groaza ei nu avea vreun echivalent în lumea asta. Ea își proteja băiatul cu corpul ei, cu toate că înțelegea că asta n‑o să‑l salveze. Mai întâi o vor mânca pe ea și apoi și pe băiatul ei. Ea era disperată că nu‑și poate salva băiatul. Asta citi în ochii ei și tocmai asta îl făcu să‑și dezlipească țeava de pe tâmplă și să tragă în mistreți, întâi în cel din dreapta femeii și pe urmă și în cel din stânga ei. Era un vânător foarte bun și‑i omorî pe loc și, pentru asta, nu cheltui decât doi plumbi, cel de‑al treilea îl păstră pentru el.
Nu, nu voia să se împuște în fața lor. Și așa erau foarte speriați și el nu voia să le amplifice spaima. De ce să‑i sperie și mai tare? O să se ducă în altă parte ca să‑și tragă un glonț în cap, dar până atunci voia să înțeleagă de ce mama și copilul nu se ridicau de jos. Se apropie de ei.
Femeia încremenise cu ochii spre cer. Își dădu seama că era vie, după clipitul genelor. Băiatul însă părea a fi mort.
Auzi un fâșâit de frunze și din același tufiș mai apăru un mistreț – mai masiv și mai fioros decât ceilalți doi – și îl înhăță pe băiat cu râtul de haine, târându‑l în mărăciniș. Bărbatul detună arma și porcul sălbatic se răsturnă pe spate, cu copitele în sus. Băiatul alergă spre el și îl îmbrățișă cu mâinile de glezne. Nu‑i ajungea nici măcar până la genunchi. Piciul plângea și tremura. Își reveni și mama în simțiri și veni spre ei. Tremura și ea. Bărbatul îl luă pe pici în brațe și o apucă pe femeie de mână, trăgând‑o după el, când mai auzi un fâșâit de crengi în spatele lor. Reușiră să se ascundă după trunchiul unui copac, când din tufișurile de pe deal se mai iviră doi mistreți, care se repeziră la mistreții împușcați.
Fugeau în vale, temându‑se ca mistreții să nu vină după ei. Femeia îl ținea strâns pe băiat de mână, iar piciul îi încolăcea grumazul cu mâinile. Bărbatul își uitase arma acolo unde mistreții își devorau tovarășii uciși.
A găsit mașina acolo unde a lăsat‑o, la care nu mai credea că se va mai întoarce vreodată. A deschis portiera, dar femeia nu voia să urce pe bancheta din spate, unde el își ținuse pușca, și se așeză lângă el, pe scaunul din față. Apăru turma de mistreți și se repezi spre mașina lor. Când îi văzu, piciul își întinse mâinile spre el și bărbatul îl luă în brațe. Mistreții se aruncau cu râturile în caroserie și în roți. Femeia îl apucă de mână și îl strânse cu putere, privindu‑l rugător în ochi. Bărbatul porni motorul și ieși din pădure, cu turma de mistreți gonind în jurul lor. Auzi zvonul de clopote de la o biserică din vale și înțelese că femeia și băiatul ei îi salvaseră viața.
A doua poveste de Crăciun
O fetiță s‑a rătăcit de mama ei în marele oraș. În aglomerația străzii, dintr‑odată, s‑a trezit singură. Mama a ținut‑o de mână de când au coborât din autobuz. Cineva a sunat‑o, mama și‑a dezlipit mâna ca să scoată mobilul din poșetă, un bărbat s‑a strecurat printre ele și, din clipa aia, n‑a mai văzut‑o pe mama. Alături de ea pășea o femeie necunoscută. Fetița și‑a răsucit capul în toate părțile, dar mama nu era nicăieri.
S‑a întors îndărăt, în speranța că mama nu s‑a mișcat din loc. A mers mult, când înainte, când înapoi, nădăjduind s‑o vadă pe mama în mulțimea nesfârșită de pe bulevard.
La un moment dat, a realizat că pășea pe altă stradă, fără să‑și aducă aminte cum a ajuns acolo. Pornită să caute strada pe care a rămas mama, a ajuns într‑un parc uriaș.
Prin satul lor trecea un singur drum, în plus, mama era mereu cu ea și fetița nu se rătăcise niciodată până acum.
Văzând‑o singură și neajutorată, doi adolescenți s‑au repezit la ea, vrând s‑o buzunărească, neștiind că fetița n‑avea nicio lețcaie. O ajunseră din urmă în fața havuzului. I‑au smuls geanta neagră din spate, deșertându‑i conținutul pe parapetul înghețat. Din geantă căzu o păpușică. Furioși și dezamăgiți, au început s‑o mingiuiască de la unul la altul, printre trecători, ca niște adevărați fotbaliști. Descăpățânară păpușa și fetița începu să plângă. Unul dintre adolescenți o dezbrăcă de paltonaș și o îmbrânci. Fetița căzu pe burtă, alături de păpușa ei fără cap.
Ștergându‑se de zăpadă, se ridică în picioare. Și‑a luat din omăt și păpușa descăpățânată și o strânse la piept. Capul nu i‑l găsi. Capul nu era nicăieri.
Nu știa unde s‑o găsească pe mama și nu știa nici în ce parte e satul lor. Începu iar să ningă și ei i se făcu frig. Vrând să se încălzească, intră într‑o cafenea. Un chelner bărbos o văzu și o goni afară, strigându‑i din urmă să cerșească în altă parte.
Fetița se întoarse la frig, în stradă, clănțănind din dinți. Un maidanez prinse s‑o latre. Fetița veni spre el, zâmbindu‑i și vorbindu‑i drăgăstos. Potaia începu să dea din coadă și amuți. Fetița se lipi de blana lui înzăpezită. Un val de căldură o invadă. Acum știa că, ori de câte ori o să‑i fie frig, se va lipi de acest câine prietenos. Câinele venea după ea, iar fetița nu se mai simțea singură.
I se păru că una dintre femeile din băcănie era mama. Deschise ușa, iar maidanezul intră după ea. Nu, femeia aia nu era mama. Totuși, în băcănie era așa de cald și de bine. Fetița se ghemui, cu câinele la picioarele ei, într‑un colț, sperând că mama o să intre în magazinul acela. Vânzătorul o văzu și o alungă afară, în ger. Cei doi adolescenți fumau lângă o bancă. Unul dintre ei ridică o piatră de lângă un copac și o aruncă în câine. Îl nimeri în cap.
Schelălăind, maidanezul a dispărut printre blocuri și fetița iar a rămas singură. Cei doi adolescenți s‑au năpustit la ea ca s‑o prindă. Oricât de iute alerga fetița, ei fugeau și mai iute.
În stânga se înălța o biserică. O biserică de lemn, plină de lume și de lumânări. Dinăuntru răzbătea glasul preotului. Fetița trecu pragul și se ascunse după o bătrână cu fața zbârcită. Cei doi adolescenți au rămas în fața ușii. Fetița înainta printre oameni.
În fața unei icoane, în genunchi, se ruga o femeie ca Dumnezeu să‑i întoarcă fetița pe care o pierduse în mulțime când o sunase soțul ei, plecat în urmă cu doi ani în Italia. Câinele reveni în fața băcăniei, dând din coadă.
