Pictura de șevalet în mediul artistic dintre Prut și Nistru nu are o vechime prea mare, poate puțin mai veche de un secol. Dar cristalizarea acesteia s‑a produs de‑abia după al Doilea Război Mondial, când la Chișinău au revenit, după studii sau stagii de artă în străinătate, diverse generații de artiști (Moisei & Eugenia Gamburd, Dimitrie Sevastianov, Ada Zevin, Mihail Grecu, Valentina Rusu‑Ciobanu, Esther Bric, Anatol Grigoraș ș.a.), care au contribuit la stabilirea canonului postbelic de artă. Doar că definirea lui a fost îndelung împiedicată de prescripțiile realismului socialist, penibil din toate punctele de vedere, căci limita orice manifestare a libertății de exprimare. Dar au trecut mai bine de trei decenii de când artistul a fost lăsat singur, fără comenzi sociale, fără restricții, cenzură și diriguiri partinice. S‑a produs o reală schimbare de paradigmă, iar tânărul artist s‑a pomenit singur în fața șevaletului cu pânzele albe, de un alb imaculat, punându‑și zilnic problema: ce să picteze și pentru cine? Urmăresc îndeaproape această dilematică situație, când artistul nu e doar artist, ci trebuie să devină un salariat, un salahor pe ogoare diferite. O întreagă generație (dacă nu chiar două) s‑a(u) ridicat în interiorul acestei paradigme a liberului profesionist, și parcă arta însăși a căpătat noi valențe; unii artiști s‑au risipit prin lume, căutânduși un loc în mrejele „sistemului artistic”, capitalist, concurențial, de‑o cerbicie care‑o depășește pe cea a vremurilor „comenzilor sociale”. Alții au rămas pe plaiurile natale, bucurându‑se de tot ce le oferă această opțiune.
Într‑o astfel de atmosferă, a posibilei dualități, s‑a format și pictorița Veronica Iftodii (n. 1985, Chișinău), care în 2009 și‑a luat diploma de absolvire a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, clasa lui Iurie Matei. De atunci pictează peisaje, natură statică, portrete, nuduri, compoziții, pe care le expune în diverse expoziții de grup de la debutul său expozițional, în 2003, dar și personale.
Cea mai recentă expoziție a ei – Realitatea vie a picturii – este o personală dublă (alături de soțul său, Gheorghe Lisița) și se desfășoară acum în „Galeria artelor” de la Cercul Militar Național din București. Este, poate, cea mai amplă și lămuritoare expoziție a artistei, în care se vădesc cele mai rafinate calități de colorist ale sale, iar acestea se grefează pe un desen precis, temeinic însușit. Veronica Iftodii nu țintește teme mari, dar posedă o tușă puternică, suculentă, reliefată, amintind pe alocuri chiar pictura unui Ion Theodorescu‑Sion, unul din coloriștii cei mai convingători din interbelicul românesc. Dar nu trimiterile la alți artiști constituie marca distinctă a acestei tinere pictorițe, ci dorința ei vie de a‑și modela propriul stil, cu eleganță, gust, finețe și, chiar aș zice, gingășie. Este o artistă a cărei evoluție trebuie neîndoios urmărită și salutată cu fiecare ieșire în public.
