Cel mai bun roman scris de mine vreodată, poate cea mai importantă operă a mea – romanul Un englez la Chișinău – l‑am pierdut patru ani mai târziu. Romanul acela s‑a născut singur, într‑o vară de neuitat. Scrierea lui aș ase‑ măna‑o visului. E ca și cum ai intra într‑un oraș în care îți doreai foarte mult să ajungi, doar că totul e în vis, un vis care se destramă cum deschizi ochii. Așa am scris eu romanul Un englez la Chișinău, în vara anului 1994, pierdut patru ani mai târziu, în vara anului 1998. În tot răstimpul ăla parcă am fost un somnambul. E romanul la care am ținut – țin – cel mai tare. Mi‑a fugit din mâini ca apa mării. A fost primul meu roman. L‑am scris dintr‑o răsuflare. Romanul acela m‑a făcut să înțeleg ce e fericirea. Două luni, cât l‑am scris, am fost beat de fericire. Eram student la Brașov. Venisem acasă, la Flutura, în vacanța de vară, după ce am trecut mai întâi pe la „Moldova” și „Fulgușor”, celebrele cafenele ale boemei basarabene, unde mi‑am întâlnit toți prietenii din acele vremuri de neuitat, împreună cu care nu am dormit deloc patru nopți nesfârșite, bântuind prin oraș.
Scris în vara lui 1994, dintr‑o răsuflare, zi și noapte, la Flutura, într‑o odaie din care nu am ieșit afară două luni întregi. Scris fără întrerupere, până s‑a terminat vara. O vară de neuitat, așa cum am mai spus, în care revenisem de la Brașov și două luni am scris zi și noapte la acel roman. Nu e egoficțiune. Nu mi‑am povestit memoriile. Nu e jurnalul meu. E un roman unde totul e inventat. Unde e o lume inventată, un personaj inventat, întâmplări inventate. Unde un instalator sanitar din Londra greșește avionul, ca într‑un film celebru rusesc, și coboară pe aeroportul din Chișinău, unde toată lumea îl ia drept scriitor. Iar de aici încolo începe nebunia.
Ei bine, romanul acesta l‑am scris ca și cum aș fi dormit non‑stop sau aș fi fost beat sau drogat, dar nici n‑am dormit non‑stop și nici n‑am fost beat sau drogat. L‑am scris pe niște foi galbene de hârtie pe care mi le‑a împrumutat poetul – marele poet – Leo Bordeianu în acea vară de neuitat a anului 1994, când revenisem din Brașov, unde eram studentul lui Gheorghe Crăciun, al lui Alexandru Mușina, al lui Caius Dobrescu și al lui Alexandru Cistelecan. În drum spre Flutura, am făcut o escală la Chișinău pentru a‑l vizita la redacția revistei „Limba română” pe marele meu prieten, poetul Leo Bordeianu, care mi‑a dat acele foi galbene, pur și simplu, ca să am și eu pe ce scrie, cu toate că în acele clipe, când luam foile, încă nu mă gândeam că o să scriu un roman. Am plecat cu trenul Chișinău‑Ungheni, cu un teanc de foi galbene într‑o geantă goală, fără să bănuiesc că îmi vor folosi la ceva. Înainte să urc însă în tren, cu acel teanc de foi în geantă, am trecut pe la „Fulgușor”, unde mi‑am reîntâlnit vechii prieteni de la cenaclul „Mateevici”, cu care am băut fără oprire patru zile și patru nopți, după care mi s‑a făcut foarte rău și am plecat la Flutura. În vremea aia, ori de câte ori mi se făcea rău, plecam la Flutura. Acolo, acasă, îmi reveneam ca printr‑o minune. Dar nu și de data asta. Cred că băusem prea mult, pentru că nu reușeam să‑mi revin. Trecuse o zi, două, și eu mă simțeam în continuare foarte rău. Mă simțeam atât de rău, că în tot răstimpul ăsta nu m‑am dat jos din pat și am stat doar cu fața la perete. Într‑o dimineață, am atins din greșeală cu cotul geanta de lângă patul meu și din ea s‑a împrăștiat clitul acela de foi îngălbenite. Le‑am stivuit pe masă. La care m‑am așezat și eu. Îmi era așa de rău, că nu mai știam ce să fac și pur și simplu am luat un pix și una dintre foi. Am început să scriu ca să scap de starea aia de sfârșeală. Ca să uit ce mi se întâmpla. În loc să mai rămân în pat și să gem, am început să scriu. Umplând la început cu litere și mai târziu cu cuvinte foile pe care mi le‑a dat Leo. La început, cuvintele alea parcă n‑aveau nicio legătură între ele. Apoi au început să capete un sens, iar din ele a țâșnit o poveste, pe care eu nu știam că o port în cap. Scriam fără să știu despre ce scriu și unde vreau să ajung. Scriam ca să uit că‑mi era rău. Scriam ca să nu mor. Căci mă otrăvisem urât de tot la Chișinău. Scriam ca să uit că mi‑e frică. Scriam ca să înving starea de rău, boala, frica, deznădejdea, sila, groaza. Povestea s‑a născut singură, ca Afrodita din spuma mării. Parcă era un cadou. Cineva mi‑a făcut un cadou. Povestea aia din roman. Romanul ăla. Nu știu cine.
Scriind, am început să‑mi revin. După câteva pagini, mi‑am revenit complet. Două luni am trăit ca într‑un vis. Romanul acela mi‑a salvat viața, căci mă intoxicasem foarte urât. Nu v‑am spus mai înainte, dar am s‑o spun acum. Până să încep să‑l scriu, două sau trei zile mi‑am vărsat și mațele din mine. Două sau trei zile am stat aplecat deasupra unui lighean vomitând continuu, chiar și noaptea. Când toți ceilalți dormeau, eu vomitam. Vomitam tot ce băusem la Chișinău. Vomitam tot ce mâncasem. Credeam că am să mor. Am început să scriu ca să nu mai vomit atâta. Am început să scriu ca să nu mor. Romanul acela mi‑a salvat viața.
Când m‑am întors la Brașov, i l‑am citit lui Alexandru Mușina și i‑a plăcut foarte tare. Îl purtam în geanta mea și câțiva ani buni l‑am citit tuturor prietenilor mei prin cafenelele din Brașov. Umblam cu el în geantă și, când mă îmbătam, îl citeam amicilor mei din Brașov. Nu cred să mai fi rămas vreun prieten căruia să nu i‑l fi citit. Unei iubite de‑ale mele i l‑am citit toată noaptea, până ne‑a prins dimineața, uitând să mai facem dragoste.
Ulterior, l‑am pierdut. Iar asta a fost cea mai mare pierdere din viața mea. Alexandru Mușina deja avea editură și mi l‑a cerut să‑l publice, dar eu nu‑l mai aveam.
În perioada aia rămăsesem șomer și nu‑mi mai puteam plăti chiria. Subînchiriam o cameră dintr‑un apartament cu trei camere, închiriat de un basarabean albinos din Călărași. Banii îi plăteam lui, iar el i‑i dădea proprietarului. Eu presupuneam că îmi lua mai mult decât îi plătea stăpânului. Ajuns șomer, am rămas cu datorii pentru trei luni și am plecat acasă după bani. Toate lucrurile mele, inclusiv romanul, mi le‑a oprit drept gaj. Când m‑am întors două luni mai târziu, acolo deja locuia altcineva. Compatriotul meu din Călărași dispăruse cu tot cu romanul meu, și eu nu i‑am mai dat niciodată de urmă. Presupun că l‑a aruncat la tomberon. Până am ajuns eu la Brașov cu banii, gunoierii au golit tomberoanele și eu nu mi‑am mai găsit romanul. Le spun acum celor care m‑au văzut în acele zile răscolind prin tomberoanele din Tractoru că‑mi căutam romanul pierdut, nu altceva. Dar nu l‑am mai găsit, oricât de mult l‑am căutat. L‑am întâlnit o dată pe albinosul din Călărași într‑un troleibuz din Chișinău și el, când m‑a văzut, a fugit. Nici bani nu mai voia, cu toate că eu rămăsesem cu o datorie pentru el.
Câțiva ani mai târziu, Lucian Dan Teodorovici de la „Polirom” mi‑a cerut romanul și eu am aflat că albinosul se mutase în Italia. În loc să plec să‑l caut în Italia, am preferat să‑l rescriu. Rescriindu‑l însă, mi‑a ieșit altceva, un alt roman, complet diferit: Măcel în Georgia. Nu, nu era romanul acela dispărut și, peste câțiva ani, iar am încercat să‑l rescriu și mi‑a ieșit… Un american la Chișinău. Complet diferit. L‑am mai rescris o dată și, de data asta, mi‑a ieșit Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Și atunci am înțeles două lucruri: că toată proza mea s‑a născut din mantaua acelui roman pierdut, s‑a născut din dorința mea de a‑l rescrie și de a‑l salva. De a salva un roman care mie mi‑a salvat viața. Dacă nu l‑aș fi pierdut și nu aș fi vrut după aia să‑l rescriu, poate că nu aș fi ajuns prozator. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte, mi‑am dat seama că acel roman nu‑l voi putea rescrie niciodată. Totuși, o să mai încerc. Chiar zilele astea mai vreau să fac o încercare. Cine știe, poate, de data asta, îmi va reuși. Oricum, așa sau altfel, țin să‑i mulțumesc și pe această cale prietenului meu din Călărași. Dacă el nu dispărea cu tot cu romanul meu, nu știu dacă aș mai fi ajuns vreodată scriitor. Dragă prietene din Călărași, mii de mulțumiri pentru asta. Doar datorită ție am ajuns și eu prozator. Nici nu știu cum să‑ți mulțumesc.
