Petru Vutcărău
„Primul semnal al prostiei este lipsa totală a rușinii.” Așa spunea cândva Sigmund Freud.
Ei bine, această lipsă totală a rușinii, despre care vorbește Freud, a devenit azi, din păcate, o normalitate nu doar pe anumite segmente din societate, ci și în instituțiile de învățământ, inclusiv cel superior. A înjura în curtea școlii, pe stradă sau chiar în transportul public a devenit azi o normalitate.
Excepție nu face nici AMTAP, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, în care unii profesori de arta actorului tolerează, ba chiar promovează cu îndârjire acerbă în rândul studenților limbajul vulgar în scenă, limbajul licențios, expresiile și gesturile obscene, care până nu demult, dacă nu mă înșală memoria, erau considerate drept o imoralitate, O RUȘINE.
Și toate astea au loc în această instituție cu profil ARTISTIC cu acordul tacit al rectorului instituției, al decanului Facultății, al șefului catedrei de actorie și al pedagogilor care asistă cu toții la acest act rușinos, ce nu face decât să corupă studenții, să‑i depraveze și nicidecum să‑i înnobileze și să le cultive gusturi estetice! Domniile lor asistă la aceste acte de vandalism verbal și tac! Ba mai mult, aplaudă, laudă și se felicită reciproc! Ba îi felicită și pe studenți! Le pun note mari. În felul acesta, domnii pedagogi promovează, vezi Doamne, așa‑zisul TEATRU MODERN, TEATRUL DOCUMENTAR și DRAMATURGIA MODERNĂ! Când, de fapt, în realitate, ei încearcă să acorde vulgarului și obscenului statut de Act Artistic! Îi fac loc pe piedestalul scenei. Legiferează imoralitatea în artă!
Și asta se acceptă, se tolerează și se promovează, pentru că noi, așa cum susțin apologeții acestui sistem educațional, noi, moldovenii, am rămas mult în urma teatrului modern din așa țări din Europa precum România, Polonia, Germania, Olanda etc., unde în teatru de mult este folosit limbajul licențios, înjurăturile și expresiile vulgare. Lumea civilizată de mult a progresat în artă, în special în teatru, și doar noi, înapoiații, ne‑am închis în găoacea noastră mioritică și nu vrem să vedem ce se face în lume. Noi trebuie să fim ca ei dacă vrem să progresăm! Auzi, să fim ca ei!!!
Scena, care cândva era considerată un loc sacru, un altar, acum riscă să devină o gunoiște, o latrină, un veceu public, un loc unde se scurg toate deșeurile și excrementele societății. Că doar teatrul trebuie să oglindească viața așa cum este ea!
Bravo AMTAP! La gunoi cu Sigmund Freud, cu bunul‑simț și cu moralitatea! La gunoi cu RUȘINEA! Cei șapte ani de acasă? Vai, ce banalitate!
Trăiască „TEATRUL MODERN”, adică PROSTIA!
Stau și mă întreb, poate că problema e în mine, și nu în „teatrul modern” pe care eu refuz să‑l accept în această formă a lui ieftină și vulgară? Poate că eu într‑adevăr am rămas în urmă, m‑am învechit, așa cum încearcă să‑mi dea de înțeles unii foști colegi? Ei bine, dragii mei foști colegi, dacă‑i așa, atunci eu prefer să rămân învechit și depășit de vreme decât „MODERN” în halul ăsta!
Și dacă îmi permiteți, stimați pedagogi, care promovați „forme noi” în teatru și în pedagogie, v‑aș da un sfat: cred că e cazul să vă gândiți mai întâi de toate la copiii pe care îi instruiți și care așteaptă să învețe de la voi o meserie nobilă, că doar pentru asta sunteți plătiți, nu? și abia după să vă preocupe orgoliile voastre de regizori moderni, profesori novatori în artă și în educație. Învățați‑i să poată purta un dialog, care să aibă o logică, să poată rosti un monolog, să transmită publicului un mesaj deștept sau să spună un text literar de calitate într‑o limbă românească literară, frumoasă și îngrijită, așa cum este ea de fapt. Că de scabros și vulgar e plină lumea în care trăim!
Nu profanați meseria de Dascăl. Și poate găsiți puțin respect și față de scenă?
P.S. Nu am cu nimeni nimic. Mă dezgustă fenomenul în sine. Mă întristează cei care îl cultivă și îl promovează. Mă îngrozește gândul cum va arăta teatrul de mâine dacă o ținem tot așa.
Nu pot să tac!
Victor Untilă
Știu că pentru unii din breasla mea de mâine o să arăt altfel. O să mă privească altfel și poate o să mă și ocolească fără să mă salute, dar NU POT SĂ TAC și să mă prefac că n‑am citit, n‑am auzit și nu mă interesează. Am dreptul la replică! Dreptul pe care nu mi‑l ia nimeni. Deci, îl voi folosi. De ieri tot încerc să‑mi adun toate gândurile într‑un text.
E VOCEA mea ca profesionist și ca fost student al AMTAP‑ului. Am absolvit licența la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice în 2020, și în 2022 – masteratul. Deci, am petrecut ceva ani în această instituție, numărându‑i crăpăturile.
Până a păși pragul acestei instituții și a mă decide că vreau să mă fac actor, n‑am știut că LIMBA ROMÂNĂ poate suna ALTFEL față de cum o vorbeam eu până atunci. De aceea, chiar de la primele consultații, m‑am fâstâcit, pentru că simțeam decalajul și nivelul de inteligență pe care eu nu‑l posedam. Asta m‑a uluit și m‑a făcut să vreau și mai mult să fiu admis și să intru la facultate aici, în Republica Moldova, la AMTAP, pentru că mi‑a confirmat faptul că: ARTIȘTII VORBESC FRUMOS! Și ei chiar vorbeau și vorbesc extrem de frumos. Foarte complicat pentru mine atunci, dar FRUMOS. Cu „FRUMUSEȚE” am mers acasă după prima mea zi petrecută pe scena AMTAP‑ului, din sala 229, de la așa‑zisele consultații.
Coordonatorul meu de curs, Emil Gaju, m‑a făcut să umblu cu DEX‑ul după mine patru ani la rând. Și ca să nu vă pară că exagerez, cei care au învățat la el pot confirma acest fapt. Tot el ne interzicea înjurăturile. Îl citez: „Puștanilor, fără înjurături și trimiteri în … … E clar, da? Haai, dacă, Doamne ferește, nu puteți fără și asta vă ajută, buun… Deși, eu zic să le scoateți, că oricum n‑o să le ziceți cum trebuie”. De aici, putem deduce încurajarea limbajului vulgar într‑o instituție de învățământ superior și chiar ridicarea lui la nivelul catharsisului. Și ăsta e doar un exemplu dintr‑o mie. Ca să nu mai pomenesc de pedagogii de arta vorbirii: Lucia Pogor și Gheorghe Petraru, care ne‑au crăcănat maxilarele, impunându‑ne să vorbim literar, articulat, corect și, n‑o să vă vină să credeți: FĂRĂ ÎNJURĂTURI. Ei chiar aveau o problemă cu asta. M‑am convins în anul IV, când le‑am spus că vreau să fac o bucată din romanul Femei de Charles Bukowski. Au făcut ochii mari și atât. N‑au avut încotro, pentru că materialul era la alegerea mea și eu eram deja determinat și de neclintit. Și oricum, am omis anumite replici pipărate, dar extrem de importante. Și acum, mă întreb de ce am făcut asta. Atunci tot m‑am întrebat… Dar acum mă mai întreb o dată. Pentru ca să aflu, în luna noiembrie 2023, că vulgaritatea, obscenitatea este specifică AMTAP‑ului. Pentru că pedagogii, decanul și chiar rectorul instituției încurajează și promovează asta…
Glumiți? Glumiți?
Da, de când brusc am devenit toți atât de pudici?
De când ARTĂ=BIBLIE?
De când ARTEI i se pun cătușe, limite și ea nu generează dezbateri, neclarități, întrebări, remușcări, nedumeriri, reproșuri?
De când ARTA este determinativă și comodă?
Cehov n‑a fost comod, ca să nu mai zic de Gorki. Ibsen, Strindberg la fel. Shakespeare – la el numai comoditate nu‑i, restul tot este. Și pot să continui lista.
TEATRUL dezbate CONDIȚIA UMANĂ. TEATRUL = CONDIȚIE UMANĂ.
Iar CONDIȚIA UMANĂ conține lucruri plăcute și lucruri neplăcute. Și ele trebuie acceptate, pentru că sunt în NOI și fac parte din NOI. Și nu putem să ne punem ochelari de cal și să ne prefacem că nu vedem, cu gândul că poate o să dispară… Pentru că n‑o să dispară niciodată.
Și de ce râvnim tot timpul după niște șabloane? De ce în loc să descoperim ARTA, noi îi punem capacul?
ÎNJURĂTURILE fac parte din ARTĂ. Spuse exact în momentul potrivit, au aceeași valoare, exact cum are o replică de dragoste. Și aici aș putea polemiza mult, dar mă opresc pentru că vreau să fie clar următorul lucru: în toți cei sașe ani de facultate, niciun pedagog nu mi‑a spus: hai să facem ceva obscen, vulgar, să ȘOCĂM… Niciodată… Niciunul… Și am lucrat aproape cu toți pedagogii de Arta Actorului. Noi, studenții, veneam cu așa idei, piese de teatru, și nu de dragul ÎNJURĂTURILOR, ci pentru că ne plăceau, rezonam cu ele, ne regăseam și dezbăteam teme tabu. Ar fi incorect să neg faptul că uneori față de pedagogi aveam rețineri. Toți aveam rețineri, mai ales în primii ani. Totuși, aveau o POZIȚIE în fața noastră, pe care noi o respectam. O poziție de a vorbi CORECT ȘI FRUMOS. Pentru că în scenă n‑ai voie să te bâlbâi.
În ultima vreme s‑a vorbit mult despre starea edificiului AMTAP și sunt de acord că se află într‑o stare dezastruoasă și că nu sunt condiții. Nici când învățam eu nu erau condiții și mulți care au învățat înaintea mea, la fel, n‑au avut condiții. Dar nu pentru condiții mergeam la facultate, ci pentru OAMENII de acolo. Implicarea fiecărui pedagog de la AMTAP m‑a făcut să fiu ceea ce sunt azi. Nu știu dacă există vreo instituție de învățământ în Republica Moldova în care pedagogul să stea până la miezul nopții doar pentru ca studentul să răzbească în această meserie, deloc ușoară.
Emil Gaju, Anatol Durbală, Luminița Țâcu, Lucia Pogor, Mihai Fusu, Oleg Mardari, Ianoș Petrașcu, Mariana Starciuc, Liuba Rozdovan, Nelly Cozaru, Svetlana Târțău, Tatiana Carauș, Victoria Melnic, Constantin Șchiopu, Ala Starțev, Eugenia Bogatu, Nicolae Negru, Gheorghe Petraru, Vera Mereuță. Vă mulțumesc pentru că m‑ați format ca OM, și abia după, ca PROFESIONIST. În primul rând, să știți că am învățat de la VOI această meserie și mai apoi de la Stanislavski, Brecht, Va‑ khtangov, Grotowski, Brook și ceilalți TITANI ai Teatrului. Tot datorită vouă l‑am descoperit și l‑am citit pe Sigmund Freud. Am să închei cu un citat care vă (mă) reprezintă: „Într‑o zi, privind în urmă, anii în care te‑ai zbătut cel mai mult ți se vor părea cei mai frumoși ani”.
P.S. Actuali studenți, nu stați comozi, zbateți‑vă, luptați pentru ideile voastre și nu vă temeți să spuneți lucrurilor pe nume.
În teatre oricum veți ajunge!
Ne vedem în scenă!
