Am citit cartea Orașul promis de Valentina Șcerbani cu o dorință crescândă, de la o pagină la alta, de a o înfia pe Ileana. De a o îmbrățișa și de a‑i dărui toată căldura mea. Pentru că de asta are cel mai mult nevoie copila. Negăsind tandrețea nici la Doamna, nici la surorile mamei, cultivă o relație aparte cu soarele. Îl urmărește zilnic, el fiind singura constantă din viața sa: „Soarele ieșea cu aceeași precizie și pleca cu aceeași, în fiecare seară” (p. 29). El era acolo indiferent ce ceea ce se întâmpla în lume. De fapt, și așteptarea este o constantă. O așteptare care trimite cu gândul la Vladimir și Estragon, așteptându‑l la nesfârșit pe Godot. Totuși Ileana e mai puțin optimistă decât cei doi. Ea conștientizează că așteaptă în van. Are și vise premonitorii care îi vorbesc despre moartea mamei. De altfel, se creează impresia că adevărata ei viață se petrece în vise: „VISAM și știam că visez” (p. 100). Își trăiește visele conștient și ajunge să călătorească prin ele, descoperind un anume nivel al visului, numit „ARHIVARIUM” (p. 100). Acolo totul este posibil și controlabil chiar, de acolo te poți întoarce și cu obiecte, nu doar cu amintiri, care reprezintă o altă dimensiune a vieții sale. Căci Ileana trăiește și în amintiri, în trecut, nu neapărat al ei, ci într‑un „trecut imaginat” (p. 42), cules din cărțile în care se ascunde de violența celor două surori și de ploaie. Cu toate că ploaia le distruge casa, le omoară caii, o îmbolnăvește pe Codruța, Ileana o acceptă în viața ei, se obișnuiește cu umezeala și o îndrăgește, se împrietenește cu vântul. Nu poate însă nici să le înțeleagă, nici să le ierte pe surorile mamei, pe Maria, care este de o cruzime direct proporțională cu frumusețea ei, și pe Cealaltă, care este atât de urâtă, fadă, lipsită de personalitate și importanță, încât Ileana nu‑i spune niciodată pe nume. Și asta vorbește despre indiferența fetei și, totodată, despre aversiunea ei față de Cealaltă. Cu toate că cele două o tratează cu disprețuire, suferă mai mult pentru atitudinea lor față de mama ei. Ileana se supăra pe ele când încălțau pantofii mamei, îmbrăcau hainele ei, care erau foarte frumoase. Or, ele erau ahtiate după frumos, și‑au apropriat și tablourile mamei, erau obsedate de dorința de a trăi bine, de a lansa noi afaceri, de a arăta bine, aveau grijă ca și casa să arate mereu impecabil, să aibă perdele frumoase, doar că această frumusețe ascundea toată urâțenia lumii. O durea la fel de mult și când spuneau despre mama ei că e o visătoare proastă. Mai ales că și Ileana visa, la fel ca mama, să trăiască într‑un oraș cu mare.
Până a ajunge însă în acel oraș, trăiește într‑un acvariu, în care în loc de apă înoată într‑o mare de singurătate. Și nu doar ea, în același acvariu al singurătății se bălăcesc și surorile, și Codruța, și mătușa surorilor, care își găsește sfârștul zilelor acolo, chiar dacă ea vine să le spargă acvariul, și doamna comis‑voiajos, care se sinucide în acvariul lor. În care până și câinii se sinucid din singurătate: „un câine a decis să se sinucidă, înainte să afle dacă există Dumnezeu” (p. 102). Un acvariu unde tot ce contează par a fi unghiile, unghiile tăiate din carne, unghiile crescute, unghiile roase, unghiile tatălui, unghiile Mariei, unghiile Ilenei, unghiile murdare ale mătușii. Un acvariu în care am început a înota și eu.
