Adelina Labic‑Lungu s‑a născut în anul 1976, în Meleșeni, Călărași. A debutat în 2018, în revista „Rotonda Valahă”, cu un grupaj de poezii. În 2019 debutează editorial cu volumul de poezie Pe aripile timpului, apărut la editura Pontos. Urmează volumele: Semințe de Cer (povestiri pentru copii, editura Epigraf, 2020), Nervul metaforei (poezie, editura Betta, 2021, reeditare la editura Pontos, 2022) și Într‑un cuib de rândunici (poezii pentru copii, editura Bestseller, 2023). În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului Nervul metaforei, ediția a II‑a, revăzută și completată, apărut la editura Pontos din Chișinău.
Volumul debutează cu o poezie aparent pentru copii, dar care se dovedește totuși a fi pentru adulți. Se simte din plin candoarea și aplecarea spre inocență a poetei, o poezie ce trimite cumva la clasica poveste a Micului Prinț, care este de altfel și fanionul literaturii ce face legătura între copii și adulți: „Alergând printre aripi de albină,/ doi copii/ văzură o planetă mică,/ cât un măr să se coacă,/ albă ca un lapte de pasăre,/ firavă ca o întâmplare./ Și‑au smuls gleznele/ din pieptul lanului de grâu/ și s‑au lipit de pulberea galbenă/ din palmele vântului./ În acea clipă se împiedicară/ de un cerc al Sărutului/ și intrară pe orbita acestuia,/ ce se învârtea în jurul planetei mici./ Erau mai tineri decât ei înșiși/ și abia de înțelegeau/ Legea atracției universale./ Suspendați, se tot roteau/ în jurul aceleiași ore,/ nu se știe cât timp,/ nimeni nu îl măsurase de o veșnicie,/ până simțiră/ febrilitatea globului vechi,/ ce urca ca o săgeată,/ apoi luneca șerpuitor înapoi,/ pe firea lor de nectar,/ pe buzele lor din/ maluri de codru”.
Curând însă, cititorul va descoperi și alte valențe ale poetei, volumul dovedindu‑se unul foarte complex din punct de vedere al temelor abordate și al tonului folosit.
De exemplu, vom descoperi o Adelina Labic atașată valorilor perene, cum ar fi dorul de glia strămoșească și tinderea spre întâlnirea cu divinitatea, pe care le expune într‑o manieră apropiată rugăciunii sau discursului mistic: „Pe cerul cu o mie de pridvoare,/ În templul unui singur Dumnezeu,/ Își poartă cocostârcii iar cărare/ Spre primăvara cea din satul meu.// Din depărtate zări, de printre aștri,/ Torențiale stoluri se desprind./ Atâția cocostârci cu ochi albaștri/ Nu am văzut de când sunt pe pământ!// Înveșnicită‑n liniștea‑i senină,/ Își zice‑n gând clopotnița de lemn:/ – Cât m‑am rugat acasă să revină…/ Copiii mei, cu zborul lor cel demn!// În satul mic e mare doar tăcerea,/ Și singur dorul, veșnic cireșar,/ Tot scutură din floare‑n floare mierea,/ În cuibul din cireșul cel amar”, dar și o Adelina Labic având un puternic simț civic, amendând erorile din administrația Chișinăului, orașul său adoptiv, pe un ton ușor ironic, dar totodată ferm și mustrător: „Hai să facem o mică plimbare/ prin orașul cu o mie de băltoace,/ cu balcoane ieșite din decolteul blocurilor,/ cu lumini oarbe/ și copii sughițând din afișe,/ cu femei elegante,/ purtând sacoșe, genți și rucsacuri în spate,/ de parcă ar duce povara înafara sufletului.// O mică plimbare prin bucla serii,/ în orașul în care am avut neșansa să fim,/ în care unul își (re)definește/ Libertatea, decorând un perete/ și ridică alți trei, patru, cinci,/ să se apere de frici,/ iar frici sunt atât de multe/ în acest oraș‑plancton,/ cu mai multe sfredele/ decât suflete vii, frici, ce trăiesc/ în alte sute și mii de frici.// Dar hai, să facem totuși/ o mică plimbare printre/ sutele de pereți mici și mari/ și să trecem prin ei,/ ca prin nectarul de tei, împietrit în aer,/ până vom ajunge/ la o bancă abia vopsită/ să lipim pe pereții dintre noi un sărut”.
De altfel, implicarea socială se vede și din sentimentul patriotic unionist, pe care poeta nu se sfiește să și‑l declare și, bineînțeles, să și‑l asume deplin, afirmându‑și, curajoasă, atât dragostea pentru țara‑mamă, România: „Jumătate plină, goală jumătate,/ Jumătăți de Glie arse pe la coate,/ Jumătăți de Codri, sferturi de copaci/ Gem cu rădăcina în romani și daci.// Jumătate nouă piatra din Cetate,/ Jumătăți de sate în singurătate!/ Jumătăți de case dorm cu mir în gând,/ Iar Traian își culcă Valul sub pământ.// Nu se poate dorul înjumătăți…/ Cerul nu ni‑l poate nimeni împărți!/ Țară mică, Țară… Ce aștepți, ce vrei?!/ Te‑au făcut mai mică tot copiii tăi.// Ți‑au închis portița, geamul l‑au bătut/ Într‑un cui prea mare, într‑un trup de lut/ Și‑apoi jumătăți, tot ți‑au scos din hartă/ Și‑ți întorc nepoții jumătăți de soartă…”, cât și disprețul pentru influența nefastă a URSS‑ului, ce și‑a ținut gheata pe grumazul Basarabiei atâta amar de ani: „Ceața atârna cu pieptul într‑un măceș/ din care trăgea fructele o bătrână/ aplecată peste geam părea să se țină/ destul de bine cu genunchii afundați/ în lutul pereților/ și cu mâinile căutând fructele roșii/ ca pe niște mere de aur/ un spin nebănuit i se prinse de pielea/ ce îi atârna din mânecă/ și își pierdu echilibrul/ poate pentru o secundă/ noroc de moșul ei/ ce avu gust de o țigară/ o apucă de capătul fustei verzi/ ca pe o capră ce se rupe din laț/ fructele se împrăștiară peste parchet/ printre găurile dintre scândurile/ desfigurate aduse din URSS/ bătrâna își zise că era sigură/ că măceșul o trase ca un suflet de dincolo/ dar dacă ajung până la iarnă vor bea/ ceai cu vitamina C ochi nevăzut/ trecea prin corpul metalic al ceții/ până în scânteia de la capătul chibritului/ moșul își răsuci țigara și tăcu/ în geamul aburit bătea ploaia/ ca un bolnav în poarta spitalului de nebuni”.
Așadar, Adelina Labic‑Lungu se dovedește a fi o poetă în adevăratul sens al cuvântului, întrucât știe să fie în egală măsură și sensibilă, și bătăioasă, și melancolică, și fermă, și copilăroasă, și matură. Ea reușește să fie prezentă și în rugăciune, și în lume, pe de o parte scrutând transcendentul, iar pe de alta rămânând atentă și ancorată și în problemele reale ale societății, ale acestei lumi trecătoare, dar în care suntem condamnați să trăim. Aștept cu mare interes următoarele sale volume de poezie, mai cu seamă că am sesizat o evoluție netă inclusiv la nivel stilistic între volumul său de debut, Pe aripile timpului, și volumul Nervul metaforei, de care tocmai am făcut vorbire.
