Pe ultima copertă a volumului Nopți în zen (traducere de Kocsis Francisko, Editura Cartea Românească, București, 2023), Balázs Imre József ne mărturisește că „există o abordare a lucrurilor conform căreia totul este textual”. Chiar și impulsul nostru vital capătă „o formă textuală”. La un prim contact se observă că poezia de față își propune, într‑un ritm hipnotic și bulversant, să prindă în mrejele textului nestatornicia, fragmentaritatea sau relativismul realității. Scopul – nu al unui experiment cu miză limitată, ci al unei strategii inedite – este acela de a dezvălui discontinuitățile, rupturile, dar și împletirile dintre luciditate și concretețe, dintre psihismul alert, fantasmatic al unor cadre existențiale și senzorialitatea plastică, magmatică, enigmatică a multor nuclee confesive.
S‑a pornit, în poezia aceasta, de la premisele deconstruirii realității obișnuite și a reasamblării acesteia conform unor algoritmi suprareali sau onirici. A rezultat, astfel, developarea propriilor impresii cotidiene, mnemonice sau pur imaginative, în regimul transei sau al dicteului automat, uneori. Este, cred, o poezie alogică, despre care vorbea și Hugo Fredrich, în Structura liricii moderne de la mijlocul sec. al XIX‑lea până la mijlocul sec. al XX‑lea, cea „a conținuturilor somnambule, halucinante, provenind – sau vrând să provină – din semiconștient, și inconștient” (p. 202). Sub semnul intuiției vizuale, derutante și al unei logici onirice stă acest discurs poetic. Este dezvăluită, pe un fundal al concretului fluctuant, entropia imaginației și a reveriei, melanjul uneori absurd dintre impresii și acte referențiale, secvențialitatea alertă și tăioasă a unor cadre biografice sau societale, fluidizate și uneori incoerente.
Apare o predispoziție constantă de a deturna, conștient sau nu, tocmai firescul, armonia, liniaritatea, mult prea previzibile. Este, de asemenea, dezvăluit un mecanism al acestor confesiuni derutante, dislocate sintactic și imaginativ, care își generează propria dinamică și stranietate în același timp. Toate acestea dau senzația că despre realitatea înconjurătoare s‑ar povesti în cadrul unui vis de către o voce lucidă care nu se lasă cotropită de efluviile morfeice.
Se resimte o constantă lipsă de armonie, de simetrie sau de securitate într‑o lume în care, paradoxal, bula nu devine un spațiu securizant, intim, ci unul carceral, mutilant, ce te expune unei irealități haotice și coșmarești: „se concepe o introducere pentru orice fiecare lucru începe undeva fără asta nu poți să desenezi nici măcar un cerc chiar dacă circumferința se închide în fiecare bulă se află o răsuflare originară prima porție de aer de la fiecare precedent pleacă un drum spre alt precedent speri că vei putea să mergi de jur împrejur dar nu poți trăi decât copleșit de propriile antecedente pereții îți sunt transparenți așa că n‑ai decât să te uiți cum se apropie cu găleți cu ace coase arme de împuns și de retezat după‑amiaza zilei de mâine” (bulă).
Poetul adoptă o strategie care mizează pe imprevizibil, pe jocular, uneori, și pe disponibilitatea imaginației de a modela și remodela concretul sau raționalul conform unei intuiții subconștiente, mai degrabă. Rezultatul e următorul: apariția unei anxietăți, a lucidității în derivă și a simțurilor care surprind și proiectează lumea pe secvențe aparent disparate, confuze și halucinante. Cu toate acestea, în cadrele poematice oferite de Balázs, realul pare a se afla într‑o relație de frondă cu impulsul textualizării. De o stranietate funambulescă, tabloul realității ni se dezvăluie printr‑o confesiune tăioasă, gravă și lucidă, menită să sfâșie pânza iluzorie care ascunde atâtea nevralgii și aparențe, atâtea idealuri și fantasme: „ce dai la schimb și câte butoaie valorează trecutul tău până unde va trebui să mergi ca să emigreze din tine ani întregi grumazul călcâiul spinarea ți‑s goale când stai culcat pe spate priveliștea e ca rana unei arsuri pe retină poți urmări potecile tainice din tine însuți ce valoare are pentru tine elogiul zmeului până când vei mai putea crede că supraviețuiești visului său ochilor mijiți vanității care umple peșterile din pântecul muntelui nu sta de vorbă cu zmei străini fii tu însuți zmeul care vorbește limba șuierătoarelor scântei” (Smaug).
Dimensiunea coșmaresc‑tenebroasă a unor glisări fantasmatice dintr‑un plan coerent în altul incoerent generează confuzie, neliniște și un soi de adrenalină morbidă a apropierii, prin orice mișcare sau gest, de neantul dispariției: „neîndemânaticul își atrage propriul contrast încearcă să iasă din sine însuși se deghizează în altcineva se mișcă în alte dimensiuni și între timp se pătează se arde și‑și taie mâna atrage concretețea limba se alimentează cu materii noi își reprogramează propria regulă de utilizare la baza pereților întunecați umbroși îi atrage pe camarazii uitați dispăruți toate acestea sunt bucăți ale viitorului sau altfel spus posibila dispariție e însuși prezentul” (echilibrul pierdut). Un poem care menține și susține, într‑o stare de alertă viscerală, periplul prăbușirii în sau dincolo de tine însuți.
Uneori, o secvență de pitoresc suprareal sau o predispoziție ușor nostalgică dă o coloratură aparte ritmului alert al evocării. Oniricul și realul se derulează succesiv, generând o blândețe tensionată, o imanență epifanică a peisajului și a trăirii: „plângi în sus spre cer spre nori astfel devin tot mai sărați pe marginile norilor stau cristale ședem și noi alături atingi cu o luminoasă mișcare cristalină ceea ce mai rămâne din corp execuți la pian câteva fugi de adio la cinci metri de tine trece zgomotos un avion de‑un albastru intens sunetul înghețat se topește încet în lacul tău de sus” (lacrimă).
Avem de‑a face cu o poezie greu încadrabilă în vreun tipar, chiar și în vreo convenție anume. Cu toate sincopele, dereglările, aritmiile imaginative sau confesive, poezia aceasta menține palpitul vieții chiar și când concretul este pus între paranteze sau, pur și simplu, obligat să accepte dictatura cameleonică a simțurilor și a visului.
