Femeia tânără avea o rochie florată care se mula frumos de-a lungul corpului ei ca un titlu de știre fascinantă despre „Un Boa înghițind o căprioară la Chișinău”, iar în partea din față, aproape că dintr-o parte, din locul unde se oprește de obicei mâna care zice temporar „e a mea”, avea o tăietură în rochie care se întindea în sus ca mai-mai, iaca-iaca măcar atâtica, măcar un pic, un pic să atingă chiloțul ca să se extindă înapoi pe piciorul, unul din cele două picioare ale ei din câte îmi pot aminti, stângul din câte îmi amintește egoist leșinul, care ieșea, cu fiecare pas, înainte, gol și nerușinat de alb.
Te culci cu ea o dată și i s-a și dus scrobeala. Ca să trec de maică-sa cu copilul ei în brațe nu am putut decât intimidat de o îngustime așa cum am fost asaltat de ea cu copilul ei nepot din partea stângă, după câte mi-au dictat simțirile, cu pielea lui moale de pe picior care s-a atins de pielea mea subțire de pe braț, pielea lui ruptă, nu atât de demult, din corpul ei, mi-am zis: „i-am atins copilul deci i-am atins interiorul practic”, iar de pe partea dreaptă, din ce am înțeles din bâiguielile șocului, eram limitat de un cărucior pentru copii folosit, dar inutilizat pe moment, în care era parcată o mătură din crengi de păducel cu o coadă lungă din lemn cu nodurile lustruite.
— Femeia aceasta, i-am zis lui Alexandru, era ca o îmbucătură de unt de uns pe o felie de pâine prăjită „Bordianskoe”.
Alexandru, poetul, mă asculta și parcă nu. E minunat și straniu în același timp cum una din trei moldovence te vrăjește incurabil. Una din două moldovence, se știe, te încântă și te face nebun după ea, te face să îți lucească buzele într-o nebunie de salivație excesivă. Dar a treia, această a treia femeie din trei, te vrăjește în măsura în care să o uiți pe cea de-a doua, să o uiți pe acea „unica”, să uiți buna-purtare, buna-credință, omenia, să te lași de carne, de unghii, de păr și să fii doar suflet și sufletul să-ți fie în ea, să o completeze ca un copil, ca nivelul laptelui ridicat în țâțe.
Când am ieșit din subsolul anticariatului, Alexandru a pășit într-o direcție cu două cărți noi în rucsac, eu în direcția opusă, cu traista pe umăr, tăindu-mi umărul, de fapt, căci se făcuse mai grea între timp. Mi-am luat și eu două cărți și de data aceasta. Ei i-am promis că nu mai cumpăr cărți, dar și mie mi-am promis de pe la 18 ani că nu rămân prost. A mă ține de cuvântul dat ei înseamnă a-l încălca pe cel dat mie. De ce i-aș fi dat ei cuvântul, așadar? Nu știu. Alexandru nu știa că are și Chișinăul anticariate, chiar și cu puține cărți în română. I-am zis că o să-l duc cândva și la anticariatul lui Alecu, acolo va găsi mult mai multe cărți pe placul său. La Iași, acesta a tot mers pe la anticariate de cărți de care e plin orașul. Aici…
În troleibuz, fără să mă țin de vreo bară, de ceva, stăteam țeapăn și răsfoiam cartea de poeme a lui Nichida Danilov pe care mi-o luasem. Damful din troleibuz mă ținea el. Era semnată pentru un oarecare poet Cristian Pohrib sau Pohrub, poetului Cristian Pornhub „aceste/ piese muzicale/ cu a/ 3 nu-știu-ce / de miercurea mare/ în semn de prietenie/ Hichita (chiar așa, cu H, ca n-ul rusesc) Danilov”. 16 aprilie ‚99.
Această dată-mi scârțâie ca un plumb în os, purtat de 23 de ani, care se simte doar în vreme rea. În timp ce sora cea mare, primul copil al familiei, rod al muncii asidue al tatălui, căci lui îi semăna cel mai mult, în vârstă de 8 ani, asculta Britney Spears, care-i plăcea nebunește, aproape un vis de a ajunge la o asemenea popularitate cât se poate de devreme, să sufere din aceleași îndrăgostiri precum Britney, chiar ținea un jurnal pe care scrisese cu litere tăiate din coperți roz și verde-oliv „Being Brintey”, titlu, nu avea de unde să știe pe atunci, pe care îl va purta și autobiografia interpretei de mai târziu, Ricky Martin, Jennifer Lopez, doamne, ce mult îi plăcea și de Jennifer Lopez, Destiny’s Child, Dru Hill, Kool Moe Dee, Christina Aguilera, era minunată, dar Enrique Iglesias, Iglesias era modelul ei de bărbat perfect și din acest motiv spre școală ieșea mai rapid, pentru a merge pe un alt drum, nu cu mult mai lung, însă, pe care se ducea și Sergiu, băiatul de mai sus de strada ei, spre școală și care, intuia ea, va fi un Enrique Iglesias al ei în viitorul apropiat, mai asculta și Jay-Z, Santana și Rob Thomas, preferințe muzicale care o depășeau și care, pe atunci, depășeau preferințele părinților ei, dar, mai presus de toate, preferințele fratelui ei mai mic cu un an. Băiatul ar fi lăsat-o bucuros să rămân singură cu fratele lor mic, prea mic pentru a-și purta de grijă singur, iar el, în schimb, să meargă cu Popescu și Denis Rusu pentru o rundă de război cu arme din lemn cu laser, un instrument nou, văzut în filme, care găsește dușmanul din subsolul grădiniței neconstruite de la distanțe de peste 10 metri, dar ea, sora lui, nu-i permite să o lase cu un frate mai mic care, repet, nu-și poate purta singur de grijă, nu vorbește și nu merge încă, râde ca prostul și nici măcar nu-i fetiță cum și-ar fi dorit ea. În cazul acesta intervin condițiile lui, ale fratelui mijlociu, de a se schimba postul de televiziune la 2+2 unde în fiecare duminică dimineață merg câte trei episoade consecutive din Scooby-Doo, lucru care pune în încurcătură plăcerea ei de a asculta Jay-Z acum și a lui de a se Scooby-Scooby-Doo-oo. Când ea, zice, o, No Scrubs, el, zice, Where…Gde tî, Scooby, ea, Bailamos, el, Gde tî, până ambii nu zic nimic drept reacție la acrobațiile plângânde ale fratelui lor mai mic care nu-i nici măcar soră cum și-a dorit ea, care nici măcar nu merge sau vorbește încă, cu un picior sucit în mod ciudat pentru el, într-un loc mult mai jos pentru el, decât acela unde se afla inițial, pe patul înalt de lângă sobă. Ce-o să zică părinții când se vor întoarce de la piață de la Olănești? A. Cinci luni de atunci, fratele lor mai mic era mai greu cu câteva kilograme datorită gipsului și stabilizatorului din lemn, care îi țineau picioarele în formă de A cu un lemn orizontal în dreptul genunchilor. Dar tot râdea aiurea și ochii îi luceau tot mai mult și parcă li se făcea drag de el. Ea, după acest incident, l-a iubit și mai mult pentru că nu era fetiță, cum și-ar fi dorit. Însă, până la vreo cinci ani, l-a îmbrăcat, din când în când, în rochițele ei vechi și îi vopsea genele lungi cu tuș. Avea gene mai lungi decât ale ei
- Femeia tânără, îi ziceam lui Alexandru, avea o porțiune cu două curelușe din același material ca și rochia, goală pe abdomen, în formă de A.
- Care femeie? Întrebă Alexandu.
