Scriitura Mariei Pilchin, încă de la primele pagini, își etalează exuberanța unei confesivități de-o franchețe spectaculară. În recentul ei volum, Tu ești rusul cel bun, Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2021, elementele biografice, care aduc în prim-plan secvențe din copilărie, episoade ale unui erotism manifestat într-un cadru în care corporalitatea este transfigurată în cheie fantasmatică, călătoriile prin diverse orașe, întâlnirile care au contribuit la formarea spirituală și identitară a poetei, imaginea spectrală a orașului tentacular – Moscova – se îmbină cu elemente de atmosferă, desprinse dintr-un registru stilistic ce vizează insolitul, o anumită gravitate jovială, o expresivitate tonică și o predispoziție spre încadrarea contextului real într-unul oniric.
O simplitate străbătută de curenții unei nostalgii și ai unei candori mnemonice este prezentă cam în toate poemele grupate în trei cicluri, sunt femeia măritului ceapaev, poemele mele xenologice și poemele mele rusești, reprezentative pentru parcursul poetei al cărei univers existențial s-a împlinit în funcție de climatul intempestiv al istoriei. Apropierea de celălalt, fie una erotică sau familială, s-a manifestat într-un cadru domestic, frământat de tot felul de neliniști, dar și de trăiri de-o intensitate suprareală. Călătoriile sau descoperirile de noi teritorii devin proiecții ale unei degringolade umane în care întâlnirile cu ceilalți sunt supuse unui relativism jocular și unei fragilități deopotrivă corporale și spirituale.
În cadrul domestic al familiei, toate participă, inclusiv simțurile, la un dinamism al apropierii pline de senzualitatea unor gesturi, cuprinse de-o lentoare vesperală, în măsură să sporească intensitatea dorinței. Toate acestea duc la o amplificare, de-a dreptul paroxistică, a unui diurn dionisiac, străbătut de energii magmatice sau vulcanice ale apropierii erotice: ,,dormi unica zi când ești acasă/ și tu și eu și mirosul de gutui/ mirosul care ne umple întunericul/ mâinile tale somnoroase/ mă caută încet apoi repede/ vulcanul și lava și magma/ zilei în care suntem acasă” (repede mai repede foarte repede).
Generațiile de femei din familie sunt adunate, chiar și în actul rememorării, sub aceeași cupolă a marasmului istoric: ,,o dată pe lună/mă gândesc la ceapaev/ și armata lui roșie/ o dată pe lună/ toate femeile casei mele/ se întorc în mine și curg.” Curgerea aceasta poate semnifica o fluiditate revigorantă care conferă speranță și încredere. Toate femeile se unesc, astfel, într-o solidaritate a traumei și a delirului colectiv care anunță singurătate, crispare, abandon și moarte. Apelul la memorie are, în cazul de față, o dublă semnificație: pe de o parte, acesta survine ca o reactualizare traumatică a legăturilor de sânge ale femeilor care au cunoscut teroarea și îngrădirea libertăților sub sceptrul armatei roșii, pe de altă parte, petele de sânge vărsate în mod criminal spun fiecare o poveste, sunt martorele unei dezintegrări relaționale sau identitare. Iar semnificația roșului trece dincolo de suprafețe sau de simboluri istorice, instituindu-se ca un simbol al renunțării și al damnării colective, al flagelului și al neîncrederii în sine, al degradării umane și al atrofierii oricărui impuls de candoare: ,,ghidul ne strigă și mergem/ o lumină rece de spital/ în centru o masă de maternitate/ ghidul șoptește:/ cealaltă față a dragostei/ femeia de lângă mine/ mă uit atent la ea/ căci semănăm/ șoptește cu buzele roșii:/ un avort/ un avort/ șoptesc toate/ pete de sânge/ semn că pe aici a trecut ceapaev” sau ,,primul băiat care a zis/ că mă iubește/ curgea sângele și eu plângeam/ și el a lins rana/ căldura limbii lui/ l-a speriat pe ceapaev/ vampirul din est/ și toate femeile casei mele/ erau acolo și cântau/ așa cântă transfuzia” (sunt femeia măritului ceapaev).
Senzualitatea erotică se manifestă ca o forță insolită, captată printr-o puternică imagine de-un expresionism ludic. Cu toate acestea, sentimentul unei crize existențiale anunță nu neapărt o decădere emoțională, ci un soi de vitalism exacerbat, care revigorează paroxistic simțirile și intensifică o imaginație pasională, ardentă și stihială, de nestăvilit în redarea și trăirea sentimentelor: ,,picioarele mele foarfece albe/ îți taie nopțile în franjuri/ uneori mă sperie femeia/ de treizeci de ani care/ mă populează sălbatică/ cadână dură nebună…/ ghilotină – picioarele ei” (Nopți barbare).
Pielea devine o hartă a trecutului în care toate împlinirile sau eșecurile ies la suprafață ca izbucniri temperamentale care nu au fost și nu pot fi strunite în vreun fel. În fond, toate aceste reprezentări epidermice, nelipsite de o anumită perfecțiune formală, capătă un aspect floral, trandafiriu, care atenuează fondul traumatic și conferă o coloratură inefabilă corpului. Roșul este din nou prezent, de data aceasta, ca un simbol al trăirii pătimașe și al unei senzualități care împlinește feminitatea. Însă, spinii sunt cei care au rămas, în continuare, înfipți adânc. Fapt care sugerează că anumite consecințe, urmări sau urme ale celor întâmplate au rămas întipărite în genetica lumii interioare și continuă să fie surse ale amplificării unui fond traumatic: ,,în fiecare dimineață descopăr pe pielea mea/ câte o pată/ rotundă sferică aproape perfectă aproape frumoasă/ în fiecare dimineață trecutul meu iese prin/ epidermă/ toate iubirile urile durerile bucuriile toate ies roșii/ la suprafață așa încât sunt cel mai frumos pătată/ femeie/ aceste roze ale vieții mele înfloresc pe mine/ se deschid/ ascunzând sub rosa toate cele trecute toate cele/ uitate/ și neuitate toate roșii toate cu petale doar spinii/ stau înfipți acolo adânc în oase carne amintiri” (femeia pătată).
Privitul în oglindă scoate în evidență dedublarea, scindarea ființei în două: una ascunsă, alunecoasă, versatilă, în fond, care, aparent, pare stăpână pe sine și pe adevărurile ascunse ale vieții interioare, alta, cea pe care poeta se simte stăpână, mereu în alertă, neliniștită, lucidă, conștientă că nu are toate lucrurile sub control și că totul, inclusiv viața interioară, stă sub auspiciile aparentului și ale disipării identitare. Practic, aceste două ființe sunt cele două laturi prezente în fiecare dintre noi, cea apolinică și cea dionisiacă: ,,și totuși de fiecare dată în oglindă mă privește/ o altă ființă una care îmi ascunde mereu ceva/ care știe mai multe decât știu eu/ privirea-i complice mă face să cred/ că iarăși a pus ceva la cale ca de fiecare dată/ ființa cealaltă mereu m-a tras pe sfoară/ nu poți avea încredere în ea/ ca în vara care a trecut/ ca în aparențele vârstei pe care o poartă/ ca în zâmbetul și ochii aceștia verzi de pădure/ spre seară spre noapte spre somn” (Oglinda).
Imaginea Moscovei este redată într-o manieră histrionică prin asocierea ei cu o femeie lascivă a cărei armă constă în șarmul ei strident, dar și în mișcările sau gesturile care îi conferă o siguranță de sine sinonimă însă cu o damnare pentru cel sau cea care cade în mrejele seducției ei, la suprafață, angelică, în interior, valpurgică: ,,la moscova am fost safo/ am venit aici cum vii la o femeie frumoasă/ despre care ai auzit multe bune și rele/ târfa cea sacră/ am iubit această urbe cu oamenii și cheiurile ei/ am stat cu ea la ceai în toate cafenelele ei/ a fumat mult avea manichiura făcută/ de un bordo aprins/ fumatul ei era un ritual de damă de lume/ mă privea seducător deloc obscen/ știa că e irezistibilă”. La un moment dat, această ființă își dezvăluie precaritatea, famarea și decăderea, deși, în mirajul aparențelor în care este cufundată, aceste aspecte ce țin de o decrepitudine atât fizică, dar și morală, nu par a fi evidente. De aceea, atitudinea poetei este de revoltă și de uimire față de cameleonismul unui teritoriu marcat de contrarii și contradicții, un spațiu al deriziunii atent ascunse dincolo de măștile aparenței și ale butaforiei urbane, mult prea zgomotoase și impunătoare prin stridență și kitsch. În fond, un loc al alienării societale, evocate în culori țipătoare care abia camuflează latura sumbră a unei măreții decrepite: ,,pulsa kremlinul ca o aluniță pe fața ei/ strivise mucul de țigară cu dinții/ și îl aruncase pe jos îi tremurau mâinile/ avea mâini frumoase foarte frumoase/ râul moscova ca un decolteu adânc/ îi descoperea sânii mari care tresăltau de furie/ sânii ei lăptoși/ i-am strigat despre bunicii mei de siberii și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/ despre toate păcatele tinereții ei/ îi strigam că a îmbătrânit/ deși nu e adevărat e tânără/ am strigat ca s-o doară/ și deodată moscova această doamnă de piatră/ a răbufnit a strigat/ ca o femeie de la țară rănită la picior/ apoi deodată și-a dus palmele la ochi/ aproape ca un copil a avut o cădere nervoasă/ a plâns a dat din mâini și din picioare/ îi cursese rimelul avea ruj pe dinți” (moscova).
Dincolo de cele spuse, cartea Mariei Pilchin se poate citi și ca o confesiune a blândeții și a unei energii debordante care amplifică dragostea de viață și un spirit de observație care nu se lasă copleșit, doborât de seismele istorice sau societale. Bunătatea și dreptul la visare sunt fața și reversul sensibilității sale poetice.
