Arhitectură ostilă, suprafață lucioasă de jos până sus
– privirea urcă fără puncte de sprijin,
în timp ce mă apropii.
Merg țintă înăuntru, n-am cum să greșesc.
Funcționare în taior negru de recepție
îmi facilitează accesul cu un badge
Totemul are mulți colaboratori.
La etajul al doișpelea toate secretarele sunt blonde
și iarba gri a mochetei cu păr lung fâșâie
straniu și reconfortant.
Numai sticlă în jur și câțiva centimetri de salvare
stratificată
pentru mamiferele din acvariu.
Vântul aprig de-afară e un fenomen cu totul străin.
De sus existența e logică.
Totem II
Liftul e gri metalizat iar când se deschid ușile
reflexia mi se pierde în cele trei sau patru moace
– viitor intempestiv și parter.
Pe holul de marmură rece până la ieșire
străbat atâta grandoare inutilă.
Pântecul totemului n-are nimic uman.
Altundeva, chiar în această clipă, tu
inventezi o nouă ordine a lucrurilor,
în timp ce fundalul devine primplan și
mâinile tale ating spațiul concret,
aceleași mâini cu care înveți să respiri.
În orașul R.
Mă chinui să separ plasticul sticla
binele râul hârtia.
Reciclez învățături și
consum cât mai puțină viață
– mișcări alese cu grijă,
practici de igienă motorie, de conștiință.
Ne vom așeza cu toții la masă diseară și
vom mănca uitându-ne la TV.
Copiii se vor culca în silă,
într-un brusc gol de imaginație
și mai târziu în vis vor fi mici consumatori
cu cristale lichide și câte un gadget
agățaț de rucsac.
Mă întreb când o să te văd,
când o să vii la mine.
Aici sensul tuturor lucrurilor se risipește
încet și împlacabil,
ca o mare farsă.
Te aștept.
Cerc funcțional
Sunt mediul care te-nconjoară dar continui
să transmit semnale false –
false identități adunate în timp
ca niște vechi fotografii cu necunoscuți
de care te-ai putea atașa.
Ești mediul care mă-nconjoară, insula mea,
unde elefanții au învățat să se nască
fără colți, ca să se apere de braconieri,
unde timpul e îndoit de geografie
Timpul de pe uscat strălucește ca o monoșină.
Plantigrade
În sala de așteptare la urgențe
în acea provincie dezlânata, în arhipelagul
ființelor umane & al cazurilor excepționale.
În locul suferinței nu-i niciodată destul timp
și nu mai știi ce-i aia o persoană.
În curte era iunie și-un du-te vino de ambulanțe.
Îți spui că lumea ideilor e mereu mai captivantă
decât realitatea dar tu niciodată n-ai reușit
să-ți închipui viitorul dincolo de simpla ta existență –
ce spune asta despre tine?
Când Biosfera 2 s-a deschis
cei opt terranauți au ieșit zâmbitori să respire
în lumea asta. Erau facțiuni rivale în cealaltă,
în cea ideală unde lipsea totul.
Gândacii și furnicile
au năpădit terenul, înmulțindu-se necontrolat
ca niște colonizatori de neînvins, adevărate persoane.
Arizona 1993.
În stația de depoluare
E. lucrează în afara orașului, la parcul de dezmembrări auto
și dimineața fumează de rupe.
Se trezește de ani buni prea devreme și încă-i vine greu.
Umblă ziua întreagă prin lumea presei
printre deșeuri cromate și oglinzi sclipitoare,
– în lumea cealaltă, lepădată și sacră.
În fiecare dimineață desenează trei cercuri în aer
dar fără să se roage.
Jignit și sfânt e-adevăratul animal postmodern.
Ai plecat și de data asta,
și prețurile tot cresc, animalele
dispar și se pare că Veneția chiar se va scufunda,
dar totul e un fel de glumă.
Eu merg printre oameni
ca printre rafturile unui supermarket –
e doar vorba de ingrediente și ambalaje.
Intimitate radicală
Cârpa cea albă e legată de piatră
Te uiți cum se scufundă în grație deplină
în lacul adânc și verde.
Adâncă și verde-i pădurea, focuri aprinse la mal
automobile și faruri ne măsoară din urmă
ca niște angrenaje luminând în noapte.
În împletirea asta nesfârșită și intimă
ar fi nevoie de-o apocalipsă selectivă.
Petrolierele și grădinile zoologice ar trebui să dispară,
circuri bănci represiuni
durerea animală vegetală
durerea umană.
Chiar ar fi nevoie de o apocalipsă selectivă
și nu vei mai putea evita să te-ntrebi
de care parte vei fi.
Vei continua să dai din gură sau vei fi detonată și tu?
Traducere: Dana Barangea și Clara Mitola
