Există o oră a tuturor începuturilor și o oră a unui sfârșit. Există o oră la care ceasurile aleg să tacă sau să ticăie alert. Există Ora 0, ora la care și cu care se deschide cartea de proză scurtă Acolo unde se termină Drumul Viilor, semnată de Adelina Labic-Lungu, apărută recent la Editura Arc. O carte construită în baza unui mecanism literar foarte fin, uns cu „ulei Moebius”, cu o compoziție circulară, care începe cu/la „ora 0”, ora unui restart, ora la care tânărul venit să își repare ceasul la ceasornicăria lui Ivan Ivanovici, tatăl fostei sale iubite, Olga, încearcă să se întoarcă în timp, rememorând prima sa vizită în acea încăpere. Încearcă un exercițiu de teleportare printr-o oglindă-fotografie à la Alice în țara minunilor, dar eșuează. Până la proba contrarie, timpul se dilată, se contractă, se amestecă, pisica neagră își face de cap în stilul lui Poe, pedantă și răzbunătoare, așa cum ea îl ține minte pe acest tânăr încă de pe când era iubitul Olgăi și se pare că are niște conturi de reglat cu el. Și tot cu „ora 0” se încheie cartea. O oră 0 a lucidității. Ora 0 a păcii. În armată, acest termen este folosit pentru a desemna startul unei operațiuni. Iar ultima proză din carte marchează începutul invaziei Rusiei în Ucraina – ora 5 și 7 minute. Și-acolo se ivește motanul negru, ca un mesager al catastrofei iminente. Un motan bulgakovian. Un Behemot de Odessa. Între aceste două proze cu elemente de realism magic – Ora 0 și Nunta Verei în prima zi de război – autoarea ne invită într-o galerie a vârstelor și a emoțiilor, ordonate într-o proză a cotidianului care cumulează probleme, aparent mărunte, dar definitorii pentru destinele umane pe care ni le prezintă. Un realism domestic bazat pe observație socială care ne aduce în prim-plan banalitatea substanțială a vieții, contrabalansând realismul magic din proza liminară și finală a cărții. În proza L’airdu Temps, de exemplu, îi cunoaștem pe Grigore și Buftea, doi bătrânei simpatici, care merg la „restaurantul de pe Drumul Viilor”, unde se dă petrecere pentru cei de vârsta lor. Mai e acolo și „o gagică de patruzeci care e organizatoarea” (p. 15). Le face ea lipeala pe acolo cum „i se pare mai potrivit”, dar niciodată nu dă greș (p.15). Acești doi „flăcăi tomnatici” nu mai țin însă pasul cu ritmurile de dans (p.15). Foarte poetico-reprezentativ în acest sens este momentul în care Grigore își zărește proiecția în geamul restaurantului: „Ceva neînțeles e în această față străină care mă privește cu ochii mei din geam” (p. 20-21). Această imagine marchează trecerea timpului, conștientizarea acestei treceri și totodată neacceptarea ei. O trecere fulminantă al cărei efect șochează. Doar ochii supraviețuiesc.
De altfel, timpul e un alt laitmotiv al cărții. Pe lângă Drumul Viilor, care unește toate prozele între ele ca un fir roșu, timpul și fragilitatea ființei umane, dar și a relaților interumane, sunt alte două constante ale cărții pe care le întâlnim în varii ipostaze. În Ziua de naștere a tatei vedem cât de fragilă este relația dintre trei surori, dar și relația acestora cu părinții. De la momentul în care tata e un scut, tata nu permite celorlalte surori să facă glume pe seama Virginiei: „Nu te uita la ele! o lua tata cu binișorul. Ia să nu mai râdeți de Virginia, că vă arăt eu! Lăsați voi mirii și mai citiți prin manuale!”, până când tata devine o povară pentru Virginia, dar și pentru celelalte surori, stă o plecare „la Italia”. Apartamentul devine neîncăpător pentru un bunic bolnav. Și în acest text timpul e personaj, avem un timp al rememorării, un timp al cafelei, un timp al legănatului în cearșaf și poate un timp al regretului. Dar nu știm asta. Nimic din text nu trădează regretul Virginiei. Ea stă la geam, se uită la blocul de vizavi și călătorește în timp prin amintiri cu răceala lui Meursault. Această proză cufundată într-o atmosferă densă, aproape cinematografică, ne prezintă o situ- ație recognoscibilă de altfel. Există multe astfel de Virginii și mulți tați și mame care devin o povară, uitați, mai nou, prin aziluri. Cum e uitat în azil Nea Ștefan. Nepotul lui îl bagă la azil pentru a-i vinde casa. Tot ce îi mai rămâne de preț acestui bătrânel este un manuscris. Dar și pe acela îl găsește infirmiera, pe care o roagă să i-l aducă, împrăștiat pe jos, călcat în picioare.
Și în proza Foșnet de mătase prin platani avem tot o situație recognoscibilă și dureroasă până la asfixiere – Maria, o tânără din Moldova, îngrijește o italiancă bătrână, în timp ce mama ei e paralizată în Moldova și caută o îngrijitoare pentru ea. Un paradox crud, absurd, o ironie tragică a destinului.
Observăm în aceste texte o tandrețe neostentativă pentru bătrâni. O tandrețe prezentă în primele cinci proze, unde în calitate de personaje principale apar bătrâneii. Acolo până și „soarele urcă bătrânește la deal” (p. 28). Totul în jur respiră bătrânețea și ne face să empatizăm cu bătrânii, dar autoarea nu face din asta o miză literară a cărții. Mai ales că în prozele următoare facem cunoștință cu destine umane variate și în ce privește vârsta, și condiția socială. Cunoaștem oameni marginali, cum sunt cei de la casa de nebuni sau astmaticii, femei „sterpe” precum e Lidia, dar și tineri abuzați la locul de muncă, și un băiat ras pe cap de propriul tată. Drept miză poate trece accentul pus pe detaliul cotidian, pe observație, dar fără concluzii, fără morală și chiar fără construcții complete. Autoarea alege estetica ambiguității, dându-ne astfel senzația că întâmplările rămân suspendate. Toate finalurile sunt deschise, sugerând, poate, că nici viața nu ne oferă concluzii ferme, că mereu stăm în fața unor alegeri – alegeri care atrag anumite consecințe. Aceste finaluri deschise lasă ca povestea să continue în conștiința cititorului după încheierea lecturii. Nana Lida, de exemplu, e o proză pe care am întors-o pe toate părțile în capul meu. Apoi, înaintând prin carte, am întins cât am putut șireturile ghetuței albe din Mers de câine, dar nici azi nu am ales ce să cred: s-a sinucis Gleb sau doar a salvat ghetuța? De altfel, ghetele și șireturile tot ar putea trece ca personaje recurente, așa cum apar în trei proze. Iar apariția lor e decisivă pentru soarta personajelor.
Reprezentativ pentru întreaga economie a cărții este și limbajul poetic cu care operează prozatoarea, prezența comparațiilor și metaforelor inedite: „glasul jalnic și ruginit al balamalelor se rupe, parcă, din adâncul pieptului ei, și nu din încheieturile porții” (p. 43), „un sunet răgușit se prelinse în urechea nopții” (p. 50). Un sunet care ne face să înțelegm că Acolo unde se termină Drumul Viilor se adună toate vârstele și un palmares de destine care ne vorbesc despre vulnerabilitatea noastră în fața timpului.
