Scriam…
Pe o foaie albă, cu cerneală albă,
Gândurile nu se adunau.
Pe masa mea era o clepsidră,
Uitându‑mă la nisipul nemișcat,
Mi‑am amintit de tine.
Aveai una asemănătoare,
Stătea chiar lângă pat,
Și în fiecare seară
Te uitai la ea.
Când ne‑am despărțit, mi‑ai recunoscut,
O foloseai să cronometrezi
În cât timp mă vei lăsa.
În ziua aceea mi‑ai adus
Bomboane „Clepsidra” de la Bucuria,
Știai că le detest,
Dar le‑ai adus.
Eu iarăși m‑am enervat,
Am aruncat cu pixul în clepsidră.
M‑am apropiat de geam.
Era noapte…
Nu vedeam Luna, ci Pământul,
Și mis‑a părut că avea chipul tău.
Eram departe,
Și chiar dacă universul va dori,
Noi nu ne vom ciocni niciodată.
Dar și străini,
Noi depindem unul de celălalt,
Ca Pământul de Lună.
Amtresărit…
Un sunet abrupt de sticlă spartă.
Atunci am deschis ochii,
Era un vis, doar un vis.
Ca să mă asigur,
M‑am apropiat de geam.
Era ziuă, vedeam soarele,
Dar sub picioare,
Erau cioburi de sticlă și nisip.
Timpul s‑a scurs,
Dar eu încă sunt pe Pământ.
***
Mergeam pe stradă, a început să plouă.
Picătura de pe obraz m‑a făcut liberă.
O picătură de cafea
Pe cămașa mea nouă.
O picătură de sânge
Ce poate fi fatală.
O picătură de lumină
După o noapte polară.
O picătură de ploaie
Într‑un deșert îndepărtat.
O picătură sărată din ochii mei,
Coborând pe obraz, lângă zâmbet, spunea:
„Ești atât de liber”.
Îi spune lacrima zâmbetului:
„Eu sunt doar masca durerii tale”.
Îi răspunde zâmbetul lacrimii:
„Mâna mea, mâna ta,
Mâna unuisângeros călău,
Mâna unui bebeluș
Sau mâna unui arcaș.
Mâna mea ce scrie acest poem,
Mâna neagră a săpătorului,
Mâna delicată a unui model
Sau mâna zbârcită a unui bunic.
Mâna ta, mâna mea,
Doar mâna ta, ce îmi dădea putere,
Mă îmbărbăta când eram lașă,
Mă susținea când plângeam,
Mâna ta ce îmi întindea flori,
Mâna ta ce mi‑a scris nu mai existăm noi doi”.
