Al doilea roman al Ralucăi Nagy este Teo de la 16 la 18, publicat la Editura Nemira, în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică. Nu e deloc o lectură facilă, dar e o carte necesară, construită impecabil, pe mai multe planuri, cu diferite chei de interpretare, dar niciuna de suprafață.
Ceea ce surprinde în primul rând e limbajul. Însă, și sper să nu mă înșel, limbajul e de fapt strâns legat de Teo, cea care nu e doar diferită, ci vede lumea cu totul altfel. Încă din primele pagini ni se sugerează că există un destin, iar apoi suntem puși în legătură cu Teo, cea care are nu doar o altă reprezentare a realității/-lor, ci în primul rând o (in)capacitate de memorare. Memorarea și reprezentarea pentru Teo se fac prin asociere (imbecili-decibeli, anestezia-Anastasia, (a)răgaz, limba noastră-i o comoară și sute de alte exemple). Și cred că aceasta este prima cheie de raportare atât la limbaj, cât și la lumea în care se rostogolește Teo.
Cu cât am citit mai mult, cu atât mai bine am înțeles că asocierile trec destul de repede la un cu totul alt nivel. (Chip al lui) Theos ori pur și simplu dar al lui (Theodoros), Teo cunoaște proximitatea morții, dar și resurecția. Toate în compania propriilor ei asocieri și disocieri. E musai să precizez aici că Raluca Nagy a făcut o documentare atât de serioasă, încât eram deseori tentată să confund planul autoarei cu experiența naratoarei ori, mai bine zis, să lecturez (ca Teo) prin asociere. E evident că dincolo de povestea cărții există și mici elemente autobiografice, care – cred eu – nu lipsesc nici măcar în cărțile SF și care dau credibilitate personajelor.
Printr-o dantelărie a textului, nu construită doar, ci simțită și asumată, sunt introduși în text și „apostolii” lui Teo (niciun nume nu e ales întâmplător: Mate, Andria, Petre, Fillipo, Natanello, Jedah, Tedeul, Simons, Jhon și James, Tom). De la Jedah cu sărutul lui trădător (aici trebuie să deschid o paranteză, fiindcă element central în acest roman e sărutul – nu vreau să vă povestesc cartea –, care e fie ca la (Times New) Romani, fie cel pomenit mai sus), de la Toma, nu Geamănul, ci cel cu frate geamăn, care atinge rana din palma lui Teo, până la Paul, cu ghimpele lui, dar mai ales până la Simons și Petre. O discuție aparte e despre confuzia voit creată în care Tedeu e de fapt tot Jedah, dar e nu doar confundat, ci și uitat.
Ar mai fi de discutat despre orașe și papă (el sau ea), despre armata în halate cu ace și despre multe altele. Mă voi (mai) opri asupra lui „ ”, care fie e nenumit pentru a se feri de antropomorfism, fie (și aș vrea să cred că am intuit corect) din imposibilitatea lui Teo de a face orice tip de asociere (apofatism).
Un roman incredibil de dens pentru numărul de pagini, care ar trebui citit și recitit de toți iubitorii de literatură.
