Povestirea Smerita de F.M. Dostoievski (apărută recent într-o excelentă traducere de Mihail Vakulovski la Editura Revistei „Timpul”) a fost publicată pentru prima dată în anul 1876, cu mult după Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul și cu aproximativ trei ani până la Frații Karamazov. Este perioada în care Dostoievski își editează renumitul Jurnal de scriitor, o publicație periodică lunară cu notele și observațiile sale cu caracter publicistic, social, filozofic și literar.
Absolut important este faptul că exact în aceeași perioadă (1875-1877) Lev Tolstoi își publică varianta de revistă a romanului Anna Karenina, în care, la o scară mult mai largă, sunt luate în vizor problema matrimonială, cea a psihologiei adulterului și a sinuciderii. Astfel, dacă am avea posibilitate să ne transferăm imaginar în acei ani, am putea sesiza o atmosferă de emancipare feminină, de creștere în amploare a discuției publice și literare privind instituția căsătoriei, a rolului și a dreptului femeii în cadrul tradițiilor și perceperii instituției familiei etc. Complexul acesta de probleme a fost, în general, intens exploatat în toată literatura realistă și naturalistă occidentală a timpului.
Totodată, Smerita reflectă, într-o manieră concentrată, unele constante ale scrisului lui Dostoievski: inclinația spre verbalizare (într-un fel de flux al conștiinței) a trăirilor interioare, formula detectivistă (mizând pe încercarea de a înțelege motivația crimei sau a finalului fatal) etc. Și dacă tot e vorba despre aspectul literar al textului, putem găsi în Smerita suficiente elemente ale unei poetici meticulos elaborate – demonstrații de literaturizare sau de codificare voită a intrigii prin inserarea unor detalii cu caracter simbolic. Astfel, putem observa o insistentă revenire a autorului la numărul 3: 3 idei speciale ale naratorului legate de „smerita”; 3 anunțuri ale ei date în ziarul „Vocea”; 3 ani „smerita” a trăit la mătușile ei ca o sclavă, ea fiind a 3-a soție chitită de „negustorul gras din vecini”; soții au fost de 3 ori la teatru; naratorul a umblat 3 ani „pe ulițele Petersburgului ca un vagabond” etc. Exemplele sunt mult mai multe, ceea ce semnalează intenția lui Dostoievski de a conceptualiza materia textuală până în cele mai mici detalii, deloc întâmplătoare, care fac trimitere, de exemplu, fie la imaginarul evanghelic, fie la universul narativ din basmele populare – un univers al arhetipurilor și complexelor colective, al psihologiei îmbrăcate în imagini și simboluri. Nu o dată, de exemplu, citind Smerita, îmi aminteam de celebrul și, totodată, macabrul basm Barbă Albastră de Charles Perrault, o poveste despre un aristocrat care și-a ucis șase dintre fostele soții și s-a recăsătorit cu o tânără.
Sub aspect social sau sociologic, povestirea reia câteva probleme pe care Dostoievski le abordează, în mod special, în Jurnal de scriitor: așa-zisa „chestiune în legătură cu femei”, fenomenul sinuciderii și problema mediului care determină aceasta. În ceea ce privește „chestiunea femeilor”, așa cum a fost ea numită în epocă, un fragment-cheie al monologului naratorului se referă anume la percepția sa a femeii, în general, și la rolul ei în relație cu soțul:
„Femeile sunt lipsite de personalitate, asta e o axiomă; și chiar acum, chiar și acum e o axiomă asta pentru mine! Ei și ce dacă stă întinsă acolo, în sufragerie? Adevărul e adevăr și aici nu poate schimba nimeni nimic, nici măcar Mill! Iar o femeie iubitoare… o, femeia iubitoare adoră până și viciile, până și cruzimile iubitului său! El însuși n-ar fi în stare să găsească pentru cruzimile sale justificări mai puternice decât cele pe care le va descoperi femeia iubită. E multă mărinimie aici, dar asta nu înseamnă personalitate. Pe femei le-a pierdut doar lipsa de personalitate. Ei și ce, repet, de ce-mi tot arătați spre masa din sufragerie? Dar oare ceea ce e acolo, pe masă, presupune personalitate?”
Apropo de lipsa de personalitate. Un cititor atent va observa că personajele centrale ale povestirii nu au nume: avem, pe de o parte, un cămătar, care monologhează, oferind perspectiva sa asupra relației cu „smerita” – și ea doar un personaj depersonalizat sau, cel puțin, având un portret literar sau o personalitate literară parțială.
Jurnalul de scriitor vine, în ceea ce privește atitudinea lui Dostoievski față de „chestiunea femeilor”, cu precizări tranșante, ca urmare a unor polemici și a dialogului purtat de scriitor, în calitatea sa de redactor de revistă, cu cititoarele sale cu viziuni progresive, de emancipare feminină. Iată câteva fragmente, care au o tangență directă cu întreg complexul de idei abordate în Smerita:
„Jurnalul de scriitor mi-a oferit posibilitatea să observ mai de aproape femeia rusă; am primit câteva scrisori remarcabile. Pe mine, care sunt un nepriceput, mă întreabă ele: «ce-i de făcut?» Apreciez aceste întrebări și lacunele de nepricepere din răspunsuri încerc să le compensez prin sinceritate. Repet că multe lucruri nu pot și nu am dreptul să le exprim aici. Văd totuși și câteva defecte ale femeii contemporane și cel mai important dintre ele este prea marea dependență de unele idei propriu-zis masculine, capacitatea de a le însuși întocmai și de a crede necontrolat în ele. Nu mă refer nici pe departe la toate femeile, însă acest defect este și dovada unor frumoase însușiri ale sufletului feminin: ele prețuiesc cel mai mult sentimentul proaspăt, cuvântul viu, dar, mai cu seamă și cel mai mult, sinceritatea, or, dând crezare sincerității, uneori chiar false, se lasă furate și de opinii, ceea ce uneori e prea de tot. Instrucția superioară din viitor le-ar putea ajuta foarte mult. […] Dea Domnul ca femeia rusă să fie mai puțin decepționată, „să obosească” mai puțin decât, bunăoară, «a obosit» Pisareva.”
(F.M. Dostoievski. Jurnal de scriitor. Volumul I. Traducere de A. Nicioară, M. Vraciu, L. Ivanov, E. Iordache. Ediție îngrijită de Emil Iordache. Iași: Polirom, 2006, p. 378)
Sub aspect psihologic, Smerita este un excelent studiu de caz în materie de nevroze și isterii în relație de cuplu, în ceea ce privește povara complexelor și influența lor asupra comunicării și armonizării rolurilor matrimoniale și psihologice în familie. Însăși forma narativă a povestirii, monologul febril, extrem de excitat, în stare de afect, sub presiunea șocului, un amestec de spovedanie, autojustificare, rememorare a soțului „smeritei” sugerează nevoia unei exteriorizări, a verbalizării unei stări psihologice greu de suportat, ratării sale în calitate, cel puțin, de soț sau iubit. Monologul cămătarului scoate în evidență un joc al stărilor, în care domină conștientul și subconștientul personajelor. Este, totodată, un flux verbal care ne amintește de esența metodei psihanalitice de tratare a nevrozelor: așa-numită „talking cure” – tratare prin vorbire, care presupune „catharsisul” sau „înțelegerea” finală și eliberatoare.
Foarte interesantă mi s-a părut descoperirea de către „smerita” a trecutului întunecat al soțului ei, o zonă interzisă privirii celorlalți, care trebuia să rămână îngropată în negura timpului și depășită. Însă, ca și în basmul despre Barbă Albastră, „smerita” intră în „camera interzisă” din sufletul soțului ei, acel depozit de traume care îi explică alegerea profesiei de cămătar, cea de răzbunare a omului niciodată iubit asupra omenirii (aici o autodefinire paradoxală, mefistofelică, a personajului-narator: „eu fac parte din acea parte a întregului, care ar vrea să facă rău, dar face bine”), măștile și strategiile sale de comunicare.
Destul de atenuat mi s-a părut motivul sexualității, al relațiilor sexuale între doi soți, care se lasă doar de presupus și de imaginat de cititor. Această pudicitate, absolut în spiritul timpului, de altfel, reprezintă partea marginalizată a povestirii. Neatinsă a rămas și tema maternității. De altfel, maternitatea ar fi putut, probabil, deveni salvatoare pentru „smerita”. Simbolică mi se pare precizarea că, în momentul fatal, „smerita” a pășit pe fereastră, strângând la piept (un gest matern de îmbrățișare a unui copil) icoana Maicii Domnului – o imagine arhetipală a maternității, a femeii cu un copil în brațe. Cu un copil, Iisus, salvator al întregii omeniri.
Printr-un exercițiu al imaginației, în maniera lui Dostoievski, mi-am închipuit și posibilitatea, în replică, a unei alte variante a textului, scris în numele „smeritei” – un fel de jurnal ascuns sau scrisori redescoperite de un editor empatic (cum e, să zicem, în cazul Suferințelor tânărului Werther de Goethe).
(F.M. Dostoievski. Smerita. Traducere din limba rusă și postfață de Mihail Vakulovski, prefață de Mihai Vacariu. Iași: Editura Revistei „Timpul”, 2022)
