O nepotolită sete de realitate impulsionează poezia lui Artiom Oleacu. Realitate, adică mișcare, acțiune, efect. Dar și percepție, conștientizare, (re)trăire. Vocea sa poetică, în volumul Plin de adevăr (Casa de Pariuri Literare, 2022), este a omului care nu suportă inerția, care își asumă complicațiile prezentului, tratându‑le cu resursele revigorante ale unui trecut memorabil. Poezia întreține starea de emergență a unor „adevăruri înțelese târziu”.
În lumina nostalgiei unui paradis pierdut, este reactualizat timpul sacru al copilăriei, un timp al altor ritmuri existențiale, al unui alt fel de raportare a omului la realitate. Copilăria este o sursă inepuizabilă de proiecții luminoase: scene, obiecte, chipuri, gesturi, emoții, ce formează un conținut mozaical, cuprins, ca într‑o matrioșkă, în mintea maturului care le retrăiește. Încărcătura memoriei rulează asemeni unui film („acum totul pare/ un documentar/ dintr‑un spectacol german”) reprivit periodic, reinterpretat, împrospătat cu detalii. Mitul propriului început este învăluit în iradierile afective ale privirii de la distanță. Chiar și istoria tristă a unor semne corporale (44) se înscrie într‑o poveste, vorba lui Nietzsche, a devenirii binelui prin rău.
Copilăria revine în minte în cele mai feerice ipostaze, formând un contrast pentru starea degradată a lucrurilor: „flori de cais pe scrânciobul stricat/ vapoare nu mai merg pe Nistru/ nisipul e negru ca scrumul/ mamele nu‑și mai cheamă copiii/ plaja a dispărut/ …/ satul e pustiu și ars/ oamenii nu se plimbă/ căprițele nu pasc/ ochii noștri au uitat/ cât de frumos e verdele/ …/ noi avem tot mai puțin timp/ ca să ridicăm capul/ și să privim cum plutesc norii” (4). Prin intensitatea trecutului se măsoară prezentul stagnant, anemic, lipsit de puls: „în copilărie ai văzut atâtea lucruri senzaționale/ acum ești mare și nu vezi nimic/ confortabil cu gândurile tale” (3), de imobilitatea căruia individul încearcă să scape.
Trist și neliniștitor este mai cu seamă prezentul în care mama, care „nu mai are aceeași vârstă”, grăbind pasul spre a reuși multe câte i se cer, „se împiedică/ și cade/ cade cade cade”. Viteza, ritmul alert al prezentului nu asigură vieții mai multă intensitate, profunzime, sens, nu este o viteză a împlinirilor, ci din contra, e condiția unei existențe insipide și superficiale, plină de rateuri și pierderi. Timpul se scurtează parcă înadins, devine tot mai puțin, iar omul – tot mai lipsit de sprijin, se cramponează de fiecare clipă, încercând să o fixeze în spațiu prin inventarierea obiectelor din anturaj (7, 8). Rimele (poemul 8) sunt o manieră de a face haz de necaz a omului dezarmat în fața realității, constrâns să se conformeze stării de fapt.
Prezentul nu e un spațiu fertil pentru visurile copilăriei („sunt câteva chiștoace/ stinse/ unde erau vise/ nu mai sunt vise”); el zădărnicește planurile de viitor, anihilează speranțele. Cu toate acestea, personajul visează să revină – „când totul se va termina” (47) – în lumea (demult apusă a) copilăriei, a Olăneștiului de pe malul Nistrului, a bunicii și bunicului, a scrânciobului și vapoarelor. Reacția de împotrivire, de rezistență în fața coborâșului degradant al lumii actuale este înrădăcinată în setea de ideal („ochii mei vor să vadă nuferi/ rațe sălbatice bălăcindu‑se‑n apă/ …/ mă simt calm când mă așez/ pe o piatră în curte/ cu fața spre grădină/ un cosmic dancer/ în acest univers frumos” (12)). Simultan schimbărilor sociale, succesiunii diferitelor rânduri de „haine frumoase” care maschează „teroarea fericirii” urbane, în orașul „gâtlejelor pline de mâncare și reclame” (51), căruia „nu‑i ajunge apa/ ca să‑și spele fața și mâinile” (19), natura își perpetuează procesele, se distruge și reînvie, este la fel de intens animată. Ciclicitatea, legitățile eternei reîntoarceri oferă minții umane un minim confort al stabilității, al senzației că lucrurile se află totuși la locul lor. În mijlocul naturii, omul repetă aproape involuntar acțiuni și gesturi copilărești, doar că nimbate de tristețe.
Ființa mamei reanimează periodic lumea copilăriei, fiind un centru gravitațional pentru fiu, care își continuă lângă ea condiția de copil. Suferința ei este insuportabilă pentru el, care o percepe ca fiind slabă, neajutorată, vulnerabilă. De aceea, un mod
de a fi util lumii în care trăiește este de a o înconjura cu dragoste și grijă: „pui mamei la calculator/ filmul preferat/…/ îi încălzești ciorba/ îi amintești să ia pastilele/ îi aduci un pahar cu apă/ ieși din cameră/ ca să nu auzi scâncetul ei/ când își face injecțiile” Mama devine un copil al copilului ei, rolurile schimbându‑se între ei. Totul este însă mult mai complicat, căci personajul lui Artiom Oleacu este scindat între pasiunile care îl consumă, indicând patru direcții ale aspirațiilor, patru poli opuși ai necesităților trupești și sufletești: „în carapacea plămânilor tăi/ fierbe estul și vestul/ poezia și filmul/ mama/ și inimioara iubitei/ în semiîntuneric” (10). El caută să hrănească cu dragoste și atenție cele patru surse ale împlinirii sale, etalând periodic pe fiecare dintre ele: „mai frumoasă/ decât poezia mea/ erai tu/ așezată lângă mine/ cu eșarfa pe genunchi” În absența iubitei, ea devine un obiect al dorinței, în direcția căruia se intensifică bătăile inimii (ce „stimulează un câmp de trandafiri”). Dragostea alătură, periodic și parcă accidental, două singurătăți (13), însă fără a le determina să fuzioneze.
Iubirea, în poezia lui Artiom Oleacu, e un dialog al singurătăților, un schimb de întrebări care își conțin răspunsul. Relația oscilează între dorință și ezitare (sau evitare?), între deschidere către celălalt și retragere în limitele propriei tristeți contemplative: „uneori dragostea mea/ pentru tine/ e ca un șarpe cu biluțe de mercur/ alteori ca un pahar/ cu lapte înainte de culcare” (29). Profund interiorizată, dragostea lecuiește de confuzie și de frică (34), de singurătate (43), cicatrizează rănile, deprinde răbdarea, așteptarea, calmul, produce clipe de seninătate care își găsesc nenumărate motive mici, accesibile, imediate. În poezia 36, două existențe desfășurate în paralel își caută cu insistență punctele de intersecție. Întâlnirea se produce imaginar, în poezie: „mai bine noi/ noi mergând cu barca/ mergând cu barca/ și ascultând un cor de copii” (15); „azi am chef să fac ceva pentru tine/ ziua să mâncăm sarmale/ noaptea să ne batem cu pernele/ dimineața să ne trezim fericiți” (31); poezia amestecă realitatea cu reveria, cu visul: „azi‑noapte/ nu am putut închide cu tine/ niciun ochi/ … / ești pentru mine o armată de anticorpi/ ce luptă pentru frumusețe” (41). Iubita însă redevine, în anumite momente, o absență obsedantă.
Această dragoste (aproape ireală) nu este motivul unei amărăciuni mai mari decât neputința, decrepitudinea mamei („nu poate fi nimic mai trist/ decât imaginea mamei/ care încearcă să zâmbească/ după o zi teribil de grea” (16)), decât momentele dificile din viața ei și visurile ei neîmplinite. Pentru că în preajma mamei, timpul se scurge altfel („mama a pus la fiert ceainicul/ când era mică/ iar ceainicul a fiert/ când am împlinit/ 36” (50)), în jurul ei reînvie exuberanța copilăriei („mama râde în hohote/ râd și eu împreună cu ea/ râdem așa de tare că ne curg/ șiroaie de lacrimi” (53)), bucuria al cărei efect nu poate fi înlocuit. „Suntem din Europa cei mai mămoși”, va spune poetul, într‑un alt vers plin de adevăr.
Resuscitând memoria paradiziacă a copilăriei, Artiom Oleacu eliberează tensiunile prezentului în largul imaginației creatoare. Cartea sa deapănă povestea (plină de adevăr! a) mai multor singurătăți, fericirea ascunsă a fiecăreia constând în dezmințirea monotoniei, banalității și lipsei de sens a drumului (individual) la capătul căruia să se poată rosti „n‑a fost nimic în zadar”.
