În ziua în care m‑am născut – aveam să aflu câteva decenii mai târziu –, Grigore Vieru îi trimitea lui Ion Druță o scrisoare. Vieru îi spunea că drama Doina este, poate, cel mai înalt pisc în creația lui. „La umbra Mioriței dumitale, noi, ceilalți, vom scrie micile noastre poeme, micile noastre povestiri ori micuțele noastre piese.
Mâna care a scris această piesă trebuie sărutată.
Trebuie să fim fericiți că suntem contemporani cu dumneata.”
Târziu aveam să îi cunosc pe cei doi.
Grigore Vieru și‑a dorit toată viața să traverseze Prutul. I‑am spus că, pe malul celălalt, un om avea același vis, dar să traverseze Prutul în sens invers. El m‑a întrebat:
-Cine‑i omul acela?!
-Eu.
*
Să fi fost ora zece a ultimei zile de vineri a lunii septembrie. Traversam pentru prima dată în ultimele două decenii Prutul, pe timp de zi, cu trenul. Pe vremea copilăriei, gardul de sârmă era pe malul stâng. Acum e pe cel drept. Pe piatra de hotar a fostului imperiu e agățat un steag al Moldovei. Trenul intră în România. Pe stânga e partea din sat în care se află și cimitirul. Când eram mic spuneam că vreau să fiu îngropat pe malul Prutului ori în el. Trenul se târâie la Iași, unde mă ajunge din urmă vestea că Ion Druță a murit la ora la care traversam Prutul. Dorința lui era să fie îngropat pe malul Nistrului. Îmi vorbea întotdeauna de Nistru, iar eu îi spuneam de Prut. Nici bine n‑a murit că au și început să‑i fie contestate persoana și opera. Nu am văzut popor care să manifeste mai multă râvnă în a‑și demola propriile valori și credințe. Despre omul Druță se pot spune multe. Opera lui este însă de neegalat. Cu doar o zi înainte să moară discutam în contradictoriu, la Chișinău, despre personalitățile Ion Druță, Andrei Lupan, Alexandru Robot, Samson Șleahu. Orice argument îmi era refuzat. Omul Nou știe tot, este competent și în privința literaturii și, mai ales, nu are îndoieli. Emite judecăți de valoare, așa cum făceau politrucii de odinioară. Așadar, am aflat din gura personajului că Ion Druță era omul Moscovei, Șleahu – un evreu proletcultist, Robot – un comunist, Lupan – din toate câte ceva. A doua zi după moartea lui Ion Druță, personajul m‑a contactat să îmi spună că îi pare rău. Dar oare chiar îi părea? Omul Nou nu poate avea îndoieli. Nu. El are doar certitudini. Și mulți asemenea aveau să apară după moartea lui. Și ei știau viața lui Druță de parcă ar fi stat ascunși în șifonierul din casă, de unde vedeau tot, auzeau tot.
Ceremonia de rămas‑bun de la Ion Druță mi‑a stârnit sentimente contradictorii. Îmi spunea odată că el nu este de trebuință nici Moldovei și nici Rusiei. Discuția noastră avea loc în apartamentul său din Moscova. Îmi repeta că nu e ban de aur să‑l iubească toți. Știa că unii îl contestă, dar îmi spunea că el nu are nevoie să fie apărat. Nu știu de ce la noi există acest obicei de a ține sicriul deschis. Nu am suportat ideea să‑l văd așa. Prefer să păstrez amintirea întâlnirilor noastre și a discuțiilor îndelungi. Ultima data ne‑am întâlnit chiar la Chișinău. La Teatrul „Mihai Eminescu” urma să i se joace Casa Mare. Era octombrie 2019. Acum, în octombrie 2023, au venit să îl vadă și unii care în timpul vieții lui nu i‑au citit nicio carte, nu i‑au vizionat nicio piesă de teatru. Pur și simplu, nu aveau ochi să îl vadă. Dar nu puteau rata ocazia de a rosti cuvinte mieroase. Ion Druță este convenabil ca personaj în Istoria Literaturii, în manuale. Dar pentru unii este bine că nu mai poate vorbi, deranja. Îmi amintesc prima mea întâlnire cu el. Nu primea pe nimeni și totuși mi‑a zis: „Hai, vino să mă vezi”. Am avut cumva un șoc când mi‑a deschis ușa. Îi știam figura din fotografia de pe prima pagină a volumelor sale. Era îmbătrânit, însă ochii, privirea erau aceleași. Ne‑am așezat la masă și am început să discutăm de parcă ne cunoșteam de o viață. De‑a lungul timpului i‑am călcat de multe ori pragul. Mă întreba ce mai face la Iași Mircea Radu Iacoban. La Iași, M.R.I. mă întreba ce mai face Ion Druță. Aceasta era singura legătură dintre Druță și lumea literară ieșeană. Doar dacă mai pun la socoteală cărțile pe care le‑am donat în numele lui Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” și Bibliotecii Județene „Gheorghe” Asachi”.
Scot din bibliotecă volumul Cioropcani 110. Zestrea Satului. Poveștile Satului. E redată acolo ultima noastră întâlnire din apartamentul lui din Moscova, din august 2019:
„Ion Druță și țărăncile din Cioropcani
Dimineața, în gara Kievskaia din Moscova, sunt întrebat ce am în sacoșă. Spun, în rusă, cuvântul pâine. Mă gândeam că, iată, primul cuvânt pronunțat în Moscova, în limba rusă, a fost pâine. Nu dragoste, nu cultură, nu aia, nu cealaltă. Mai târziu, pe Tverskaia, o femeie cerea bani pentru pâine. Poftim! Seara am ajuns la Ion Druță. Cu pâinea din Moldova. Cu colacul femeilor din Cioropcani. Am purtat pâinea asta făcută cu dragoste de la Cioropcani și până, hăt, la Ungheni. Apoi prin Moldova, Ucraina și până în Rusia, la Moscova, la Ion Druță. O zi în care cuvântul pâine chiar a avut încărcătura necesară. Altfel, e un cuvânt căzut în banalitate în ziua de azi.
*
Vremea se însenină. În Moscova apărea și soarele pe străzile mele. L‑am sunat pe Ion Druță. „Vino pe la orele 17:00.” Am ajuns în Lomonosovski, dar nu mai nimeream scara. Căci sunt două blocuri identice, față în față. Până la urmă am găsit și am urcat la etaj. Am intrat cu strângere de inimă în apartamentul în care mai fusesem de câteva ori, prima dată exact cu 20 de ani în urmă. Îmbătrânit un pic, dar perfect lucid, stăpân pe mișcări la cei aproape 91 de ani pe care îi va împlini în mai puțin de o lună.
-Hai la bucătărie. Mănânci ciorbă de pește făcută de mine?
-Da, cum să nu.
M‑am așezat cu spatele la geam la masa la care odinioară mânca familia Druță. Acum a rămas singur. Soția a murit acum doi ani, iar fata – cu alți cinci înaintea mamei ei. În urmă cu ceva vreme îi trimisesem „Dacia literară” în care scrisesem un articol intitulat Ion Druță și lumea literară ieșeană. Poșta Română nici măcar nu a trimis plicul. A semnat vreun angajat de primire, dar eu am văzut că nu e semnătura lui Ion Druță, și chipurile coletul a ajuns. După ciorbă m‑a servit cu tort, cu ceai, timp în care am întors amândoi lumea literară precum țăranii întorc fânul cu furca. Ne‑am refugiat apoi în salon pentru a discuta. Am scos din sacoșă colacul ce a străbătut satele Moldovei, Ucraina și o parte din Rusia, jumătate din Moscova pentru a ajunge la el. Pâine făcută cu dragoste, din faină, și nu pâine congelată cu care globalizarea binecuvântează oamenii. Tare s‑a bucurat văzând colacul, prosopul tradițional și sticla de vin. Cum să meargă una fără alta? Toate venite așadar de la Cioropcani, Ungheni, Moldova. Împreună cu o scrisoare. O scrisoare pe care a citit‑o în picioare, fiind profund impresionat. Acum o scrisoare din sat este ca o veste trimisă acum opt decenii de pe front.
-Am să introduc scrisoarea asta în volumul de corespondență la care lucrez, mi‑a spus el.
Îi zic:
-Iată cartea mea, Hora cu cinci fete, în care scriu despre școală și satul Horești. Am găsit în cartea de onoare a școlii semnătura lui Ion Druță.
-Ce mai e cu satele, cu oamenii?
-Totul se ruinează. Școala din Horești avea odată o mie de elevi în două schimburi. Acum sunt mai puțin de o sută.
Volumul de corespondență, din câte îmi spune văzând capitolul despre Sculeni și Valentin Kataev din Hora cu cinci fete, va avea și o scrisoare a lui Valentin Petrovici către mine.
-Bine că mi‑ai reamintit, să o caut și să o introduc.
Cartea Sculeni-Moscova-Amur a luat‑o cu grijă și a răsfoit‑o de parcă ar mângâia un copil pe cap.
-E foarte frumoasă.
*
Câteva ore au trecut ca secundele. În sufragerie, în vitrine, o fotografie alb‑negru din care Ion Druță privește zâmbitor undeva lângă un copac înflorit. Probabil că avea vârsta mea. Plin de viață și optimist. Mă gândesc la Andrei Lupan, la Bucov, Esinencu, Costenco, Leonida Lari, Grigore Vieru, Matcovschi. Toți s‑au prăpădit. Ion Druță le‑a supraviețuit. Până și cel mai înverșunat dușman, cel din cauza căruia a trebuit să plece din Chișinău la Moscova, e mort și îngropat nu departe. E vorba de Bodiul, fostul prim‑secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. Mă simt în apartamentul din Moscova, alături de Ion Druță, ca un supraviețuitor. Într‑un fel așa și este. Până și Imperiul s‑a prăbușit, Cortina de Fier, tot, totul, toate.
-Eu cumva nu le sunt de trebuință nici Moldovei, nici Rusiei, nici României. Deranjez pe toată lumea, îmi spune maestrul.
Și Ion Druță, după câteva ore de discuții, mi‑a oferit pentru biblioteca din Cioropcani cărți cu semnătura lui. Puține sate au această onoare. Nu găsea însă pixul.
-Măi, acum era pe aici. Unde o fi? Pixul era sub colac, dar aveam să‑l descoperim mai târziu. Semnase deja cărțile cu stiloul meu din lemn, care i‑a plăcut în mod special. Stilou pe care scrie Sculeni‑Moscova‑Amur. Mi‑a oferit volumul său Întoarcerea țărânei în pământ, pe care a scris o dedicație frumoasă. Câte cărți am cu dedicația lui! Țin minte că prima a fost „Pentru Ștefan Susai, într‑o seară la Moscova”. Alta era „Pentru Ștefan Susai, într‑o zi ploioasă la Moscova”. Și altele. Poate le voi lăsa cu testament pentru Biblioteca Științifică „Andrei Lupan” din Chișinău. Atunci când țărâna din care sunt plămădit se va așeza. Am zeci de cărți, diferite ediții, un fond important „Ion Druță”. Practic, sunt și Operele, cele trei serii. Prima serie, în patru volume, în chirilică. Următoarea, din 1989, tot patru volume, dar cu caractere latine. Și cele opt editate acum câțiva ani. Bibliotecile din România au cărți scrise de Ion Druță cumpărate cumva anapoda. De exemplu, la BCU Iași și la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” nu există cele opt volume ale Operelor. Am stabilit să doneze câte o serie în octombrie, când va veni. Voi merge eu în numele lui, iar bibliotecile să primească donația și să semneze.
Am plecat de la el cu inima strânsă. Îi zic:
-Aici, în colțul ăsta al sufrageriei, era o canapea în urmă cu douăzeci de ani. Și un lampadar frumos, ce făcea o lumină odihnitoare, discretă.
-Da, am mutat divanul. Mai ții minte?
-Da. Țin minte absolut tot din fiecare venire a mea aici.
Mă priveau doi Druță. Ambii atenți. Scriitorul, în carne și oase, și Ion Druță, cel din tabloul în care era academician.
Am plecat privind ochii lui atât de senini. Afară, cerul era precum ochii lui. Parcă nici nu plouase. Am mers pe jos spre stația de metrou Lomonosovski.
A fost o zi cu discuții despre sate, țărani, pâine și un viitor oarecum incert.”
