Volumul de poeme cum îngheață rochia miresei de Viorica Răduță (Charmides, 2024) ilustrează diferitele ipostaze prin care trece spațiul cotidian și interioritatea umană atunci când sunt prinse în menghina deznădejdii, a fricii, urii, violenței și a unor experiențe traumatice permanente. Prin discursul poetic grav, se conturează un tablou cu nuanțe glaciale al unui act malign ce – din păcate – face parte din istoria (recentă) a umanității, mai exact: războiul. Titlul volumului este provocator și memorabil, ne pregătește pentru maniera în care autoarea alege să își trateze poemele, unde toate aspectele unei existențe obișnuite sunt reconfigurate în fața „ploilor” de gloanțe, care lasă în urmă ruine.
Cele două părți ale volumului apar conectate sub forma unei structuri omogene, unde regăsim poeme care curg în mod natural unele din altele. Este de apreciat cum autoarea a reușit să țină intactă această uniformitate a celor două cicluri lirice fără să creeze o stare de déjà‑vu, ci construind punți tonice, care amplifică gradual și afectele pe care le resimt cititorii cu fiecare poem citit.
Prima parte a volumului, intitulată deschid pumnul de pământ de acasă, ne introduce în dimensiunea amintirilor familiale ale subiectului liric, care se conturează în jurul unui decor fad și apocaliptic, lipsit de orice compensație solară. Poemele continuă cu transpunerea versificată a unor locuri variate, unde este brodat imaginarul poetic dur, sticlos, fără speranțe: „ziduri mâncate de o singură umbră/ să bea din râul secat/ prins în fereastra mănăstirii/ (…) toamna asta/ toamna are pustiul pe față/ fără margini să fie/ la prima ninsoare de noiembrie/ cu fața pământului și copiii plecați/ peste calea ferată”. În alte poeme se fac aluzii la realități istorice cumplite: „noaptea nu termina timpul termina omul/ (…) dar vagoanele nu mai aveau oase pentru săpun/ aveau pământ”.
În a doua parte, numită Războiul poartă rochia miresei. Departe, poemele surprind cum sunt erodate relațiile interumane atunci când sunetul bombelor înlocuiește sunetele articulate ale unui dialog: „un braț nu mai ajunge la trup/ ajunge la tanc/ gheata cu picior retezat cu/ blestemele prin care intră și ies/ zilele așternute în jur/ (…) brațele nu se ajung/ reporterul dă glonțul la o parte/ nu mai e bucurie apusul”. Dacă umanul a fost răvășit în fața orizontului beligerant, iată că nici dimensiunea temporală nu își păstrează intactă „identitatea”, timpul se cristalizează în fața unui factual dezumanizat: „ceasul dăduse aceeași oră exact aceeași/ până când bombele au împrăștiat‑o pe linii/ limbile bat acum în rochia miresei/ agățată în vitrină/ pătrunsă de ace de ger/ zilele pe stâlpii de ciment”.
În poemul racheta ajunge fuga băiatului pe stradă este evidențiată, încă din primele versuri, una dintre cele mai dureroase fațete ale urmărilor unui război: nedreptatea unei morți ingenue a unor copii/adolescenți, care trebuiau să aibă toată viața în față. Imaginea capătă o notă și mai dramatică atunci când adolescentul este surprins în mijlocul unui moment care ar fi trebuit să fie special. Astfel, visurile se topesc sub focul armelor, iar oasele se descărnează sub impactul bombelor: „el merge încă așa mort și/ racheta se uită/ că e decapitat/ că e de mână cu o fată, lasă că avea mâinile legate”. În următoarele versuri ale acestui poem regăsim implicația unei referințe la puterea divină, amintită într‑o formă relativ discretă. Interesant este că eul nu are intenția de a‑L blama pe Dumnezeu de tot ce se întâmplă, ci mai degrabă de a portretiza dificultățile pe care până și El le are într‑un asemenea moment monstruos de absurd: „și Dumnezeu caută un loc/ pentru morți și răniți”.
Un alt punct de interes al volumului este felul în care sunt ilustrate stările prin care treceau femeile care aveau ghinionul de a fi în mrejele opresiunii masculine, ajungând astfel victimele violurilor sau ale altor terori. Versurile ce descriu aceste fapte sunt scurte, minimalizare, aproape „șoptite”, pentru că o astfel de durere nu poate fi strigată cu o voce stridentă, ci una temperată, într‑un strigăt ascuns al femeilor. Această problematică ne duce cu gândul la un titlu al Svetlanei Aleksievici: Războiul nu are chip de femeie. Ideea de feminitate este supusă unor provocări zdruncinătoare și răscolitoare, care îi dislocă aura unei sensibilități tipice: „foamea are chipul femeii/ care își sapă bărbatul/ putred/ cu cerul pe el/ în crucea/ care se acoperă singură”.
Poemele fixează cu minuțiozitate cadre ce surprind atmosfera specifică unei stări de asediu tensionante, incompatibile cu expresia actului de a trăi. Peisajul sumbru este impregnat de prezența unor elemente specifice: dărâmăturile, vuietul sticlos, obuzele, molozul, bombele, care „reordonează” coordonatele existențiale: „asta nu e viață zice/ la fiecare câteva minute/ explozii/ un aer rece cu fulgi/ cu mâinile tale/ în cadența uniformelor/ care se încheiau fără grabă/ de la mijloc la proteză/ de la botul rachetei la halatul femeii/ apoi din nou la proteză/ moartea îi aștepta caldă/ cu drumul minat”.
În acest volum regăsim versuri intense, care ating paroxismul tragicului prin intermediul unui limbaj simplu, dar sugestiv. Autoarea construiește spațiile labirintice ale unui fond imagistic contorsionat, devoalând cele mai intime aspecte de care se lovesc oamenii atunci când până și însăși viața fuge de vârfurile rachetelor. De asemenea, alăturarea unor motive poetice precum nunta și moartea reprezintă o dualitate simbolică, cu numeroase trimiteri mitice. Cele două sunt în strânsă legătură, marcând noi etape umane, pe care Viorica Răduță le surprinde cu o luciditate fulgurantă, ce îl face pe cititor să rămână neclintit până la ultima pagină a volumului, poate chiar și după terminarea acestuia.
