Tristă veste ne‑a adus sfârșitul de februarie. A plecat de la noi spre Ceruri scriitorul Vladimir Beșleagă. Neobositul nostru enciclopedist, povestitorul cu o memorie fenomenală, cunoscătorul a toate câte sunt pe lumea asta, calmul, omenosul și sfătosul meu coleg de la revista „Nistru‑Basarabia”. În aceste zile adumbrite, am derulat în memorie toate momentele trăite alături de Domnia Sa. Sunt extrem de multe. Începând cu primele zile de la angajare la revistă până la ultima lui vizită, împreună cu nedespărțita sa Doamnă, așa‑i spunea, Alexandrina, la Iași, unde m‑am mutat. Avea un zâmbet cald, prietenos, o voce domoală ce‑ți inspira liniște și respect. Nu l‑am văzut absolut niciodată nervos sau ridicând vocea. Cu toate că necazurile de tot felul nu l‑au ocolit, a știut să‑și stăpânească emoțiile, să nu‑și reverse năduful asupra celor din preajmă. În acele momente ținea doar capul aplecat, vorbea mai puțin și zâmbea mai rar.
O amintire haioasă și plăcută îmi păstrează memoria. Pe când lucram la revistă, îl văd urcând cu o ditamai damigeană în mână. Era necăjit că nu are cum să ne dea să gustăm din bunătatea de vin de la Mălăiești, care tocmai se limpezise, deoarece apăruse un ordin să nu se mai permită prin colective întruniri de acest gen. Pe loc îi vine în ajutor Arhip Cibotaru, redactorul de la revistă, care îmi sugerează să dau fuga acasă, să improvizez niște bucate, că ei vor veni spre sfârșitul zilei să facem degustările. Ce seară a mai fost! Cu râsete, glume, povești cum doar la revista noastră, în colectivul nostru puteau fi auzite. Tot atunci venise și răposatul Liviu Damian. Avea mari probleme cu ficatul – nu am știut că va veni și dânsul – și nu a luat nimic din ce era pe masă. Și acum regret acele momente. Nu mi‑a permis să‑i gătesc ceva special, a venit doar de dragul celor de la redacție, să stea împreună cu noi, se așezase în fotoliu și acolo a stat până la plecare. Era trist, știa că boala îi este neiertătoare și doar din când în când mai ridica ochii și schița un zâmbet vag.
Ori de câte ori veneam la Chișinău, îi dădeam de știre domnului Beșleagă. Se bucura nespus de mult, mă întreba cu ce noutăți îl bucur. Acum un an am stabilit să ne vedem în sectorul Râșcani al capitalei. Prima a venit la întâlnire doamna Alexandrina. Domnul Beșleagă a avut niscaiva treabă, cum mi‑a explicat doamna. Nu a durat mult și‑l zăresc de departe venind spre noi cu pas lent, cu mâinile la spate, dar cu privirea ațintită înainte. Era nerăbdător să ne dăm binețe. Și așa cum îi era felul, a improvizat pe loc un vers de bun regăsit. Ne‑a invitat galant La Plăcinte, unde am petrecut cele mai plăcute momente. Îi slăbiseră foarte tare văzul și auzul. Avea o carte cu un semn în ea și m‑a rugat să citesc eu ce era scris acolo, pentru Domnia Sa prezenta mare interes cele auzite de la mine, trebuia musai să facă niște legături, să tragă niște concluzii, să se lămurească personal.
Tot atunci mi‑a oferit, cu zâmbetul larg pe buze, așa cum o făcea întotdeauna, două cărți ce‑i purtau cu cinste semnătura: Ochii Stelianei, jurnal liric și Zbânțurile şi zgâlțurile copilăriei mele, însoțite de un autograf cald: Doamnei Viorica – întru amintirea frumoasei noastre revederi. Vladimir Beşleagă. Era în toamna anului 2023. Citindu‑le, aveam impresia că‑l am în fața mea, că‑i văd mimica și gesturile.
Citea enorm de mult. La Iași lua la pas toate librăriile. Ore în șir se reținea cu doamna sa acolo și până nu trecea pe la toate rafturile, nu pleca. Puteam fără grijă să‑l las acolo pe mult timp, că tot acolo îl găseam. Era la curent cu toate noutățile editoriale. Îi aprecia foarte mult pe tinerii talentați, vorba dânsului, pe care avea bucuria să‑i descopere. Era prezent la mai toate întâlnirile, unde se discuta despre carte și despre cei ce o scriu. Așa cum lucram la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”, aveam acces la numeroase reviste literare din țară. Mă mândream atunci când îi întâlneam numele în articolele multor scriitori de vază din România, îl sunam și‑i spuneam că iar am dat de cutare articol.
Mă doare că tot mai puțini dintre cei cu care am lucrat și comunicat ani în șir rămân aici. Se răresc rândurile celor mulți și dragi. Glebus Sainciuc mi‑a făcut o șarjă prietenească. Cu cât drag îmi amintesc de momentul acela. Se așezase lângă mine în fotoliu și, fără multe explicații, îmi creiona chipul, ca peste un timp să‑l regăsesc în săptămânalul nostru drag „Literatura și Arta”, alături de alți colegi ai revistei. Au fost timpuri irepetabile. Când plecam la Chișinău pentru câteva zile, la Iași reveneam cu bateriile încărcate, cum glumeau colegii de la bibliotecă. Și era adevărat. Acolo am trăit cele mai fericite zile din viața mea, alături de mulți oameni minunați. Amintirea lor este și va rămâne vie în inima și sufletul meu.
