Violeta Pintea scrie o poezie de‑o visceralitate crepusculară, plină de imagini în care se mizează atât pe deconstruirea logicii și a raționalului, cât și pe reconstruirea concretului într‑o manieră propice unui ludism thanatic, bizar și de‑o frenezie funambulescă. Acest lucru îl dovedește în textele unui volum destul de consistent, intitulat Să bată tobele! (Ed. Neuma, Apahida, 2023), unde poeta trece, în regimul alert al unei autoscopii ardente și, uneori, furibunde, de la aparențe la esențe, de la cauze la efecte și invers. Despică, adeseori, firul în patru în sensul în care forează până la rădăcina situației și a experienței, cu durere și luciditate, cu riscul unei consumări de sine, scăpată de sub control atunci când „timpul îmi arată / că am depășit cota de avarie a nevrozelor”.
Practic, aproape întreaga ei poezie pornește de la un scenariu al faptelor obișnuite, unele personale, coordonate de mecanisme ale unei fantezii pe cât de debordante, pe atât de nevralgice, marcată de o anumită instabilitate emoțională și imaginativă, deopotrivă: „femeile singure urăsc florile./ florile și pe vânzătorii lor./ senzual, aproape dramatic/ gestul lor de‑a‑și lega șireturile/ sub privirile alcaline ale pasagerilor/ care vor purta inconștient pe retină/ mult timp calmul acela deraiat din/ monotonia ideii că ceva, undeva/ a rămas neterminat./ apoi totul se rupe ca o scobitoare între dinți/ un mic acces de furie/ ca o străfulgerare de lumină pe sticlă./ dincolo de aparențe/ este un stat major sobru/ care în pauzele dintre sentințe/ dansează ca prim balerin/ în debaraua unei arhive/ cu vieți netrăite”.
Se remarcă, în această saga senzorială și ardent‑confesivă, o oarecare pregnanță, chiar impetuozitate a rostirii și a mărturisirii. Ineditul unei asemenea poezii, dincolo de o oarecare încărcătură/abundență confesivă, se manifestă în încercarea de a radiografia, cât mai autentic, o traumă. Aceasta din urmă dezvăluie o paletă largă de stări, percepții, gesturi, conexiuni insolite, toate învăluite de‑o cromatică adumbrită. Se resimte, de asemenea, amploarea unei dinamici a fisurii și a mutilării atât fizice, cât și psihice, într‑o atmosferă a relativizării oricărei stări de echilibru, a stagnării și a sufocării permanente, captate în imagini de un insolit morbid, însă pregnant: „respiră! îmi strigă/ doctorii de nervi./ mă răsucesc și mănânc aerul/ dintr‑un rucsac de soldat./ toți tac și se prefac vii./ pe mine m‑am avortat/ într‑o măcelărie cu draperii de mătase./ vertebrele mele rulante/ cară mereu aceiași saci cu nisip./ eu nu mai sunt de mult prezentă/ la apelurile de premiere/ din lăcașurile de cult ale nimicului./ frigul este o invenție de‑a mea,/ un portal spre inima focului./ respiră! se‑aude o voce/ dintr‑un difuzor/ din camera din care toți au plecat/ vinovați”.
Scopul implicit al acestei fulminații frenetice a confesiunii este unul cathartic. Prin mărturisirea fără echivoc, drastică și impregnată de‑o luciditate întunecată, poeta nu face altceva decât să își recunoască neputințele, să le dea un nume, o formă și, astfel, să ia o distanță necesară față de ele: „mere reci,/ un tablou cu îngeri desfigurați/ de gândurile căutătorilor de aur./ cine a locuit aici cânta la mandolină./ la întâmplare alegea un text din ziar/ și‑l cânta în timp ce ploaia lovea aceleași ferestre./ se fotografia în cele mai incomode culori/ apoi compunea o simfonie pentru foc”. Regimul stilistic, de asemenea, este unul cât se poate de vivant, de original, în toată amploarea lui morbidă: „uneori îți vine să comiți/ o fărădelege împotriva ta/ doar pentru ca ei să te întrebe/ ce ai făcut în ultimele ore, zile, ani/ și tu să le spui/ că ți‑ai abandonat viața./ îți vor da o viață nouă, sterilă/ ca o masă de autopsie./ un corset antifurt/ și‑o busolă antigravitațională/ îți vor mai da./ te vei trezi cu o halucinație teribilă/ căutând un act de proprietate/ din care să rezulte/ că frica este a ta/ indivizibilă/ incarcerabilă”.
De asemenea, se petrece o permanentă glisare, uneori năucitoare, confuză, între spații diferite, între universuri opuse. Într‑un decor al înstrăinării de lume și de sine, printr‑o serie de acțiuni alerte și aparent fără vreo legătură cauzală, umanul interferează cu obiectualul, prinse într‑un vertij destul de acaparant: „totul e gol./ atinge‑i trupul cu o pană./ pianul nu are clape, ce trist/ pianul acesta nu are clape./ parcă toți s‑au vorbit/ să bată astăzi la ușă,/ să deranjeze mânerul de bronz/ care le ghicește în palmă intențiile./ pianul nu are clape și așezi/ furculiță lângă furculiță în golul acela/ al claviaturii absente/ și‑aștepți./ aștepți să fii invitată să prezinți/ o capodoperă de sentimente./ pianistul angajat cu ora/ și‑a adus și amanta./ într‑o altă viață portarul din hol/ a fost dumnezeu”.
Dinamica și nervul acestei poezii spectaculoase o încadrează în categoria numită logopoeia, care, conform lui Ezra Pound, stimulează o imaginație vizuală în care cuvintele trec, la nivelul semnificațiilor, dincolo de orice înțelegere obișnuită, comună, devenind proiecții ale unui univers de‑o senzorialitate, cum e și cazul poeziei de față, dureroasă, spasmatică.
