Prin volumul său cel mai recent, Studiu de bărbat trăgând o sfoară (Editura Vinea, 2023, cu ilustrații de Dan Lăcătuș), Dan Cristian Roșca bifează o resuscitare a dinamicii unei lumi fatalmente creatoare de imagine și de limbaj, punând accentul pe binomul muză‑creator, ba chiar corelându‑l cu o serie de realități atât de diferite între ele. Destul de bine ancorat în această zonă, aceea a artei, a istoriei, chiar a teoriei sale, autorul face o trecere graduală de la o poezie biografică, concretizată printr‑o voce din off care se adresează sinelui, expunându‑l complet, către o poezie în care selecția imaginilor și meticulozitatea discursului sunt văzute ca fiind singurele instrumente de analiză a unei lumi afective mai îndepărtate: „ceea ce înseamnă că textul se rupe/ ești singur/ te crezi/ ești povestit fără putință/ să alegi dintre toate cuvintele/ pe cel potrivit/ tu însuți în camera albă/ încremenit cu mâna pe cureaua ghiozdanului/ cu buzunarele pline de viermișorii/ și peștii cei mai roz din câți fulgeră apa/ tata/ mama/ generalii meschini ai pubertății tale/ dorm în așternutul jilav/ și horcăie”.
Poezia acestui volum este departe de a fi una densă, eliptică. Poziția continuă a observatorului, acea voce, așa cum spuneam, care prezintă cu acuratețe tot ceea ce trăiește abia după ce se detașează de realitatea în cauză este cea care face din această carte una a vibrațiilor autentice care pot condensa o imagine în altă imagine, la nesfârșit. În felul acesta funcționează poezia lui Dan Cristian Roșca, aidoma unui cadru care refuză să se extindă în bătaia privirii, dar care se suprapune cu un altul, creând o imagine nouă, perfect valabilă, gata să fie asimilată: „te trezești și țigara încă/ arde pe ciobul de farfurie/ o vezi în oglinda sleită sub praf./ rar/ câte un tramvai cu geamurile înghețate/ zguduie porțile/ totuși arca plutește/ curate și necurate ființe/ îți trec limbile zgrunțuroase pe față”.
Autorul explorează obsesia percepți‑ ei alternative, efectele, chiar și consecințele acesteia. Felul în care o minte condiționează realitatea, în funcție de singurele lucruri pe care le cunoaște. Poezia din Studiu de bărbat trăgând o sfoară este profund vizuală, încărcată de elemente specifice: cadre maximaliste, dinamice și abundente în detalii semnificative, construind astfel un univers poetic compozit: „nu sunt trist nici cuprins/ de frigul născător de ambiții/ cad și eu/ privesc/ strada învolburată și ca din senin/ mașinăria începe să cânte:/ mai întâi fluieră/ apoi scârțâie din toate încheieturile/ tușește de câteva ori/ își zornăie vertebrele de metal/ aproape să dea ochii peste cap și totuși/ în cele din urmă începe iarăși să cânte/ oh baby rock’n roll ”.
Printr‑un discurs care prioritizează, pe de‑o parte, atenția asupra stărilor care își prelungesc mai mereu efectul și timpul de desfășurare și, pe de altă parte, vitalitatea radiografierii unui sine despre care nu putem fi siguri că știm, de fapt, ceva clar, Dan Cristian Roșca interpune câteva perspective cel puțin interesante. Prima ar fi aceea a unei viziuni poetice pe care simte, mai mereu, nevoia s‑o traducă într‑o terminologie proprie, specifică: „referință spuse pécuchet/ privind melancolic petrelii care se roteau/ în jurul aeroportului bunăoară/ textele acestui cum îi zice t. c. Roșca/ într‑adevăr grăitor consimți deîndată bouvard/ cu buzele rotunjite asemeni sopranelor/ în momentele lor de maximă tensiune/ era liniște și atâta lentoare/ care îndemnau la adâncă reflecție și concentrare/ bunăoară adăugă pécuchet această scriitură / și‑atunci țipând la rândul lor petrelii îl văzură”. Fapt ilustrat și în următorul pasaj, la fel de explicativ în această privință: „cel mai răspândit lucru pe lumea asta e poezia. poezia e peste tot./ cioc‑cioc la ușă și când deschizi ușa poftim poezia în persoană/ coafată și îmbrăcată în poezie iar de jur împrejur munți întregi/ de poezie jungle autostrăzi topitorii zigurate și oceane de poezie”.
Dincolo de asta, volumul de față livrează o serie de imagini, implicit o serie de ramificații textuale pe care cu greu le‑am putea trece cu vederea. O carte echilibrată, care își controlează tensiunile și exploziile, fără urmă de stridență. Autorul sintetizează o întreagă istorie personală, ținându‑se totuși la distanță de clasicul biografem, ci mai degrabă folosindu‑se de tot soiul de trimiteri livrești și canoane artistice universale. Mai mult decât un exercițiu reușit.
