Știi, eu când l-am cunoscut pe el, eram, de fapt, îndrăgostită de altcineva. Am fost la aniversarea unei colege de clasă, care locuia într-un sat vecin, și acolo m-a agățat un tip pe nume Adrian. Era elegant, purta un fular în dungi la gât și o pălărie pe cap. Părea un aristocrat pentru satul nostru și toate satele de primprejur. Am dansat împreună și în timpul dansului mi-a cerut numărul de telefon. Am așteptat câteva zile să mă sune. Aveam un telefon Motorola V220, pe care îl deschideam foarte des pentru a vedea dacă nu am pierdut apelul de la el. Atât de des, încât îmi era frică să nu se rupă cumva.
Stăteam mult timp pe scara podului, acolo prindeau toate cele cinci antene ale cartelei TEMPO. Am obosit să aștept. Tu știi foarte bine cum sunt eu (râde). Nu-mi prea plac așteptările și enigmele, nici surprizele, nici a ta nu mi-a plăcut. M-am așezat la calculator, am deschis Odnoklassniki și am început a căuta. În lista de prieteni a colegei mele, cea la care am sărbătorit ziua de naștere, l-am găsit pe Raul. În fotografia de profil era împreună cu Adrian. Și i-am scris imediat. M-am prezentat, mândră tare, eram prezentatoare la radioul local. Ceea ce mi se părea pe atunci ceva foarte prestigios. El mi-a răspuns direct la subiect, fără a se simți cumva flatat de faptul că răspunde unei prezentatoare de la radio. Mi-a zis că nu cunoaște niciun Adrian. Iar băiatul din fotografie este un prieten bun al lui pe nume Mihai.
Am înțeles. Mă auzi, Alexandru? Am înțeles, atunci am înțeles totul. Tipul ăla se amuza pe seama adolescentelor naive ca mine. Nu m-ar fi sunat niciodată. Și cred că la fiece sărbătoare cerea numărul de telefon de la alte fete. Tu să nu faci așa niciodată. Că te omor! Așa, să îți spun cum a fost mai departe. Îi mulțumesc și îmi cer scuze că l-am deranjat. Iar el mă invită la un suc în ziua în care sunt la radio. Accept. Mă bucur. Eu, Alexandru, când eram mică, eram foarte complexată. Aveam 65 kg și mă înroșeam mereu ca un rac. Îmi era rușine de mine însămi. Dar, cu toate astea, eram foarte implicată social. Oare ți-am povestit vreodată despre Teatrul Social „Antivirus”? Împreună cu două doamne profesoare și o gașcă minunată de fete și băieți, am creat un teatru social în liceu, în cadrul ONG-ului Y-peer. Cred că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Acolo participam la scrierea pieselor, la regizarea lor și jucam în același timp. La unul dintre concursurile naționale de teatru social, am obținut locul II. Eram așa de mândri, așa de fericiți. Am dat atunci primul meu interviu la Moldova 1. Iar în drum spre casă, am băut cu toată echipa bere. Îmi era frică să mă duc acasă. Dacă te știam pe atunci pe tine, mă duceam la tine, Alexandru. Mă îmbătasem, iar mama m-a certat rău de tot. M-a ținut pe prag, afară, și m-a certat. A doua zi, toată lumea îi spunea că m-a văzut la știri și o felicita, iar ea încă era foarte supărată pe mine. De ce te uiți așa la mine? Mă judeci pentru asta, Alexandru? Eu nu am vrut să mă îmbăt, am vrut doar să trăiesc acea clipă cu prietenii, să nu fiu eu cioara albă, când toți au făcut la fel. Și-apoi, ai văzut și tu ce discuții purtăm după o bere, câte idei ne vin. Atunci eram mică, normal că m-am îmbătat imediat. Mama îmi zice mereu că nimic mai urât decât o femeie beată nu există. Dai din cap aprobator? WTF, Alexandru? Da’ bărbații beți îs frumoși? Frumoși pe naiba. Arătăm la fel toți când ne îmbătăm. Eu cred că nimic mai urât decât o femeie nefericită nu există. Pentru că, deși eram mare vedetă în sat, am ajuns o nefericită. De aceea și eram urâtă, de la nefericire. Și totul a pornit de la acel suc. Ne-am văzut, a stat puțin. Mesteca gumă ca un golan. Din când în când mai făcea și baloane. Dar mi-a plăcut. Îmi povestea despre niște probleme pe care le avea de rezolvat. A fost cu băieții într-o delă (afacere) îmi spunea el, și au fost spaliți (prinși). Cineva i-a turnat și acum aveau de plătit amendă. Dar el și prietenii lui nu voiau să plătească, ci să îl pedepsească pe cel care i-a pârât și să îl oblige pe el să plătească. Avea un telefon Nokia cu multe butoane, care îi suna întruna. Mi s-a părut un tip așa de important. A plecat, dar m-a asigurat că ne vom revedea curând. Pe el nu l-am așteptat, Alexandru. Nu a fost așa cum s-a întâmplat cu Adrian. Eram sigură că va reveni. Că ne vom revedea. Am simțit asta. Și am avut dreptate. Deja sâmbătă venise la mine ca să mă ia la discotecă în satul vecin. Eu insistam să stăm la poartă, așa cum ai mei nu mă lăsau să plec, dar el nu putea rămâne la mine în sat, căci cu doar o lună în urmă îl bătuse măr pe cel mai influent băiat din satul nostru și îi era frică să se afle singur acolo. Zicea că ei îi cunosc mașina și că de atunci i-au mai spart-o de două ori. Am plecat, dar n-am ajuns la discotecă, am stat la o terasă improvizată a unui bar și după o oră l-am rugat să mă ducă acasă. Era cu o sticlă de Chișinău la gură și l-a bușit râsul cu tot cu bere în gură, astfel încât mi-a umplut fața de bere și salivă. Toți golanii de la terasă au izbucnit în râs. Nu m-a dus acasă, Alexandru. L-a trimis pe un verișor al lui să mă ducă cu motocicleta. Și m-a atenționat că data viitoare nu mă mai ia așa, pe o oră. Dacă vin, atunci să stau cu el normal, că el în weekend obișnuiește să se distreze. Și nu e taxi să mă ducă și aducă când vreau eu. După ce a zis asta, a rupt o floare din curtea barului, m-a sărutat și mi-a zis „noapte bună”. Cu pletele în vânt, pe motocicleta lui văr’su, am ajuns acasă într-un sfert de oră.
Când m-am pus în pat, simțeam cum rușinea mă strânge de gât, așa de tare încât mi se părea că-mi vor sări amigdalele, cum i-a sărit lui berea din gură. Dimineața nu m-am uitat în oglindă, nu aveam curaj să dau ochii cu mine. Când închideam ochii, auzeam doar hohotele de râs ale tipilor de la bar. M-am spălat pe cap de două ori în acea dimineață și-oricum aveam impresia că-mi pute părul a Chișinău. Oare ți s-a întâmplat așa ceva, Alexandru? Ai făcut vreodată chestii pe care să le regreți atât de mult încât să-ți fi dorit să nu te fi născut vreodată pentru a ajunge așa de tâmpit? Deci mă înțelegi. Ei, până la amiază, eram convinsă că am pus punct. Nu el, eu! Cum, dom’le, să-mi vorbești așa? Am rezistat până la amiază. După ce mi-am lins bine degetele de sosul de smântână pregătit de mama la prânz, am luat telefonul și l-am sunat. Îți imaginezi? L-am sunat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și l-am întrebat la cât vine să mă ia în acea seară. Era deja beat. Și mi-a zis că n-am meritat. Că ne vedem săptămâna viitoare, dacă îi voi respecta condițiile. Atât. Mi-a închis. Da, clar, meritam o palmă sau vreun pumn în cap, ceva care să mă conecteze la realitate. De ce râzi? Chiar mi-ar fi făcut bine. După discuția cu el eram supărată pe mine. Foarte supărată. Îmi reproșam că nu știu să mă comport cu bărbații. Că nu am știut să îl cuceresc din prima, cum știu prietenele mele. Iubiții lor nu le ies din cuvânt. Îmi reproșam atunci că nu am avut curaj să deconectez telefonul în nenorocita aia de seară ca să nu dea ai mei de mine și să stau mai mult cu el. Îmi reproșam că pierd băiatul care, în sfârșit, mi-a acordat atenția și timpul lui. Un băiat așa de frumos și așa de voinic. Un băiat a cărui atenție o voiau toate colegele mele de clasă. Iar el s-a uitat la mine. Eu, care aveam un metru cincizeci la 17 ani și 65 de kilograme. Care mă înroșeam ca un mac răsărit aiurea pe marginea drumului, mă înroșeam de la cald, de la frig, de la rușine, de la bere, de la vin și uneori fără motiv. Eu la radio mă simțeam foarte bine. Pentru că acolo nu mă vedea nimeni. Acolo toți îmi apreciau vocea, debitul, îndemânarea cu care gestionam toate butoanele radioului. La microfon mă simțeam frumoasă, pentru că așa îmi spuneau ascultătorii când sunau să comande dedicații muzicale. Mama nu îmi dădea voie să mă machiez și nu puteam astupa roșeața.
Oare ți-am povestit vreodată despre cum am mers la tabără într-o vară? La tabăra „Andrieș” de la noi din raion. Nu? Vai, stai așa. Deci, să fi avut vreo 12 ani. Eram voluptuoasă. Plină de inelușe la burtică și cu bujorii din obraji, am poposit la tabără. Maică-mea fiind medic, avea mereu bilete turistice. Am stat în cameră cu două adolescente. Care, mi se părea mie, mă admirau. M-au întrebat dacă mi-am luat rochii sau fuste, așa cum seara acolo se face discotecă. Ele știau. Veneau în fiecare an. Iar eu eram prima dată. Căci mama mereu prioritiza rudele, vecinii, care aveau, credea ea, mai multă nevoie. Și, prin urmare, eu nu știam nimic despre tabieturile de la tabără. Dar, foarte fericită, le-am defilat în rochiile pe care le-am luat de acasă. Aveam una roșie, una verde și una albastră. Și povesteam foarte entuziasmată când și pe care o voi îmbrăca. Doar că bucuria mi-a pierit atunci când am întors brusc capul în timp ce mă dezbrăcam și am remarcat cum se uitau una la alta, privire din aia de complice. Ele se distrau de fapt pe seama mea. Asta a fost prima mea dezamăgire de acolo. Urmată de un bullying de toată frumuseața. În aceeași seară, la cină, s-au apropiat de mine doi băieți foarte frumoși și m-au întrebat dacă nu cumva sunt pe cale de dispariție. Am suferit enorm. N-am ieșit la discotecă. Cred că a fost prima dată când mi-am conștientizat urâțenia. Oare îți poți imagina cum m-am simțit? O altfel de rățușcă urâtă. O rățușcă urâtă a secolului XXI. Atunci mi-am urât pentru prima dată părinții. I-am urât pentru că m-au născut. I-am urât pentru că m-au născut urâtă. I-am urât pentru că nu au făcut nimic cu urâțenia mea. Că nu au căutat un remediu pentru cuperoza mea din fragedă copilătie, poate nu degrada atât de tare. Îi uram pentru că m-au îndopat ca pe-un curcănaș. Că mă puneau să mănânc tot, până ajung la ticălosul ăla de motan ce se ivea pe fundul farfuriei, pe marginile căreia scria „miau-miau”. Că nu mi-au zis niciodată stop. Ajunge, lacăt la gură. M-am urât pe mine. Atunci, pentru prima dată, mi-am dorit să mor, Alexandru. Și m-am rugat toată noaptea. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ia la el. Să mă elibereze de urâțenia care mă înnebunea. Urâțenia care mă supunea umilințelor, care făcea din mine un om mic, neînsemnat. O poartă fără portar în care intrau cu grație, dintr-un singur șut, ca niște mingi de fotbal rupte și murdare, murdare de glod, de mocirlă, murdare de rahat, de vomă, glumele oricui se plictisea de viață. Aveam cu mine un carnețel roz cu lacăt. Îl primisem cadou cu nu mai știu ce ocazie. M-am trezit dimineața devreme tare. Când întreaga tabără încă dormea și dormea și tot rahatul în ei. Rahat pe care îl scoteu pe gură de îndată ce se trezeau. M-am trezit și am scris în acel carnet roz. Am scris că sunt frumoasă. Am scris că ei doar mă invidiază. Că sunt unică. De aceea mi-au zis ce au zis. Am închis carnetul. Mi-am îmbrațișat obrajii și am plâns. Mi-am luat obrajii rumeni și fierbinți între palmele mici, care încă tremurau de tristețe, cum mi-aș fi dorit să mi-i ia, vreodată, un băbat și să-mi zică că sunt frumoasă. Dar, deși am scris asta, îți dai seama, Alexandru, că nu credeam. Am așteptat să se trezească administrația și am rugat să mă lase să sun acasă. Plângeam cu suspine și o rugam pe mama să vină să mă ia acasă. Speriată, m-a înrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit despre cum doi băieți și două fete au râs pe seama mea. Mama s-a înfuriat pe mine. A strigat, mi-a zis să nu o bat la cap cu prostii din astea. Că ea chiar crezuse că s-a întâmplat ceva grav, iar ceea ce spuneam eu erau prostii. Mi-a mai spus să stau dracului acolo și să nu fac mofturi, că altfel nu mai pup tabăra. Așa a și fost. Nu am mai mers niciodată la vreo tabără. Dar datorită acelei tabere am crescut conștientă de urâțenia mea.
Nu știu de ce, dar am avut mereu foarte mulți prieteni bărbați. Bărbații țineau la mine. Eu le mijloceam întâlniri cu fetele. Îi ajutam să le cucerească. Cum te-am ajutat și pe tine cu Rada. Îl mai ții minte pe Roma, colegul meu de bancă? V-am făcut cunoștință la lansarea de carte a Augustinei, la bibliotecă. Păi uite, el era îndrăgostit de Doina, cea mai bună prietenă a mea din copilărie, și eu îi dictam mereu bilețele de dragoste, pe care el i le strecura în geantă sau în buzunar. Dar niciodată nu s-a raportat nici el, nici alți băieți la mine ca la o potențială iubită. Și iată că, într-un final, acest Hopa-Mitică, Raul, se arată interesat de mine, iar eu eram pe cale să ratez posibilitatea de a fi cu el. Nu știam ce să fac. Și în totala mea disperare, am mers în camera în care aveam icoane. Erau multe. Aveam și mir adus de la Mănăstirea „Adormirii Maicii Domnului”. Mama intra acolo pentru a se ruga pentru sănătatea noastră și pentru sufletul părinților săi, morți de curând. Iar eu am intrat acolo pentru a mă ruga pentru Raul. Am intrat să mă rog ca Domnul să mă ajute să știu ce să spun și când să tac și cum să îi conving pe ai mei să mă lase mai mult la întâlnire. Nu am mai zis asta nimănui, Alexandru. Ți-o spun ție pentru că știu că pot avea încredere în tine și mai știu sigur că nu vei spune nimănui și nici nu vei râde de mine. Înțelegi, toate prietenele mele aveau deja iubiți. Verișoara mea le iniția în arta actului sexual. Era sfârșit de iunie, încă nu-l cunoșteam pe Raul când ne-am dat toate întâlnire la fântâna de lânga casa bunicii mele. Era o fântână acoperită, amenajată frumos, alături era un scaun, o masă. Ne întâlneam la povești acolo de foarte multe ori. Verișoara mea, care era cu un an mai mare, era iubita băiatului directoarei liceului nostru. Aveau o relație frumoasă. Și ei făceau deja sex. Prietenele mele, Linda și Gina, se pregăteau și ele să își înceapă viața sexuală. Aveau ambele iubiți. Adică ele au avut mereu pe cineva. Dar acum erau ambele cu niște băieți cu care simțeau că ar fi vrut să o facă pentru prima dată. Olesea, verișoara mea, a povestit și explicat totul cu grijă mare la detaliu. Despre preludiu și despre nevoia de excitație reciprocă pentru bunul mers al lucrurilor. Toate colegele mele de clasă, până și cele mai proaste, atât de proaste încât încă citeau pe silabe în clasa a XI-a, aveau iubiți, eu – nu. Clar că eu nu i-aș fi acceptat niciodată alături de mine pe iubiții lor. Adevărul e că nici nu s-au apropiat vreodată, dar îți zic așa, ca idee, dacă ar fi încercat, n-aș fi acceptat. Deci, toată lumea din jurul meu avea iubiți, iubite. Iar eu mă aveam pe mine. De aceea era foarte important să îl pot păstra pe Raul. De aceea mi-l doream foarte mult. Știi, Alexandru, eu eram și destul de naivă, eu m-am jucat cu o altă verișoară de-a mea, Corina, în păpuși, până în clasa a șaptea. Și poate ne-am mai fi jucat dacă bunica mea nu ne dădea pe foc pungile cu păpuși și hăinuțe pe care le croiam din șosete rupte. Pe când eu mă jucam în casa cea mare a bunicilor mei, colegele mele ieșeau la întâlnire, unele făceau deja sex. Eu nu doar emoțional m-am maturizat târziu, Alexandru, ci și fizic. Deși Linda era mai mică decât mine cu doi ani, ea avea de mult păr la subraț. Iar eu nu aveam. Luam în fiece seară lama de ras a tatălui meu și mă rădeam și eu la subraț, ca să-mi crească mai repede și mie părul, să fiu în rând cu ele. Și nu doar la subraț. În rând cu ele voiam să fiu, Alexandru. Să am și eu un iubit, înțelegi? Când le-am zis cine a venit să mă ia la discotecă, ele au fost foarte surprinse. Olesea, Linda și Gina m-au felicitat. Doar Corina mi-a zis că e un bețiv și că ea ar prefera să stea virgină până la 30 de ani decât să se cupleze cu unul ca el. Ei, povești. Era invidioasă, îmi spuneam atunci. Dar mai târziu am înțeles că avea dreptate. Observam și eu asta cu fiece nouă întâlnire. Dar, paradoxal, îmi plăcea enorm de mult. Îmi plăcea chiar și asta. Îmi plăcea când era beat. Știi, auzisem multe bancuri despre cum bărbații se îmbată și văd femeile mai frumoase decât sunt ele de fapt. Și eu chiar mă bucuram când el venea beat la mine. Pentru că, da, el a revenit.
N-a rezistat o săptămână nici el, deși spunea că mă pedepsește o săptămână și nu va veni. Zic eu că n-a rezistat, dar cred că doar avea și el nevoie să pună mâna pe o bucată de carne caldă, vie, proaspătă la o petrecere pe care au dat-o în Pădurea Domnească, cu prilejul câștigării procesului în care erau implicați el și prietenii lui. Nu era nimic grav, de altfel. Furase niște spalieri metalici din via unui lider din sat. Voaiu să îi vândă și să meargă cu toții la Vadul lui Vodă, să închirireze o bază de odihnă și să petreacă câteva nopți acolo. M-a sunat marți. Era beat. M-am bucurat. Am tăcut mai mult decât am vorbit. Mi-a dat Domnul înțelepciune. A venit cu un prieten să mă ia.
Am îmbrăcat o rochie albastră și am furat pudra mamei din geantă. Cât îl așteptam în drum, m-am pudrat. Ți-am mai zis că mama nu mă lăsa să mă machiez. Îmi argumenta mereu că taică-su nu i-a dat voie să se rujeze nici când era la universitate, de aceea eram nevoită mereu să mă ascund când voiam să mă machiez. Ei, când am ajuns în pădure, eram unica în rochie și sandale. Fetele erau în pantaloni scurți, adidași sau desculțe. De cum a coborât din mașină, a luat în mână o Timișoreana de 0,5 și m-a prezentat cu multă vanitate prietenilor săi. A zis cum mă cheamă și că sunt moderatoare la radio, că eu sunt cea care le răspundeam la telefon când ei au sunat când săpau fântâna la Sergiu, vecinul său, și au comandat o dedicație muzicală pentru cei mai harnici pațani (băieți) din sat, apoi a enumerat câteva concursuri muzicale la care participasem și luasem locuri de frunte, printre care Concursul Național al Tinerilor Instrumentiști „Antonina Luchinschi”. Cred că îți poți imagina că eram mai roșie ca racii pe care îi fierbea bunicul meu în copilărie, raci prinși la iazul de la Odaia, când am auzit asta. Nu m-a salvat nici pudra mamei. Din contra, arătam chiar mai caraghios cu ea. Era ca un nisip adunat ici-colo, în linii mici. M-a cucerit atunci definitiv. M-am gândit toată seara de unde o fi știut despre asta. N-am avut curaj să îl întreb. Încercam să evit orice fel de întrebare ca să nu-l supăr. Dar chiar și așa l-am indispus. M-a întrebat el: „Oare nu ești curioasă să știi de unde știu atâtea despre tine?” Am zis „da”. Și atunci mi-a povestit că el a făcut dansuri la Școala de Arte un timp și, venind să mă ia în acea seară, l-a întâlnit pe profesorul lui de dans, care făcea autostopul. L-a recunoscut și i-a zis prietenului său, care era la volan, să oprească și să-l ia. Pe drum, i-a zis că vine după mine și profesorul i-a povestit toate cele despre mine. În acea seară m-a condus chiar el acasă. Nu a urcat la volan, pentru că era beat muci. Dar a stat cu mine pe bancheta din spate. Ne-am sărutat tot drumul. Deși îi puțea gura a de toate, dar cel mai pregnant era izul de ceapă, sărutul lui nu-mi era dezgustător. Când am ajuns la poarta casei mele, a coborât din mașină, mi-a dat o îmbrățișare foarte strânsă și mi-a zis că sunt foarte frumoasă. S-a întors și a plecat. Am rămas acolo unde m-a lăsat până am auzit-o pe mama țipând de pe prag: „Treși, hristomația măti, în casă!” Nu-mi amintesc cum am ajuns la prag. Mama striga, Alexandru, striga la mine pentru că întârziasem. Era pentru prima dată când am venit acasă la ora unu noaptea. Mă îndreptam spre camera mea, mânată din spate de țipetele ei. Am intrat în cameră și ea a intrat după mine, întrebându-mă insistent: „Tu m-ai înțeles pe mine ori nu?” Nu știu ce trebuia să înțeleg, căci nu urmărisem șirul cuvintelor sale, îi auzeam doar țipetele. Atât. Dar am zis „da”. Oricum nu schimba nimic dacă ziceam „nu” sau ceream detalii. Odată cu acel „da”, din gura mea ieșise și izul celor două pahare de bere băute la pădure. Mama s-a oprit din țipat și mi-a tras o palmă peste față. S-a uitat cu toată ura adunată în cei doi ochi mici, migdalați, la mine și mi-a zis „nesimțito”. S-a întors și a plecat.
Alexandru, nu m-a durut palma, cu toate că a fost cea mai grea pe care o primisem de la ea, nu m-a durut nici faptul că aveam totuși 17 ani, nu m-am simțit umilită. M-a durut că m-a făcut nesimțită. Cu toate că ea mă născuse urâtă, eu, Alexandru, încercam mereu să o fac mândră de mine. Urâțenia mea o acopeream cu multă muncă. Începuse să îmi placă să aud spunându-se despre mine „E urâtă, dar e foarte deșteaptă, o să își găsească ea locul sub soare”. Și bunica spunea asta. Doar că altfel. Atunci, după acea tabără despre care ți-am povestit, tabăra „Andrieș”, i-am spus bunicii că vreau să mor. Și o întrebam cum aș putea lua legătura cu bunicul, care murise un an mai devreme, ca să îi spun că vreau și eu încolo. Ea s-a amuzat. Și începând cu acea zi, îmi făcea cu regularitate complimente. Și îmi zicea mereu că trebuie să îmi încep dimineața uitându-mă în oglindă și spunându-mi că sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă. Nu prea intram pe la ea, chiar dacă locuia la doar câteva minute distanță de mine. Pentru că, de cum intram pe poartă, mă întreba: „Ți-ai spus azi că ești frumoasă?” Și dacă ziceam că nu, mă chema în fața comodei, unde avea trei bucăți de oglingă, și mă punea să repet după ea: „Eu sunt cea mai frumoasă”. Nici eu, nici ea nu eram. Pe lângă faptul că avea un nas mare, bunica mai era și șchioapă. Când era mică, și-a rupt piciorul pe scările școlii și a stat un an întreg cu piciorul în ghips. Astfel încât unul i-a crescut mai mult decât celălalt. Prin urmare, ne-am fi mințit. Iar mama mă pedepsea mereu pentru minciuni. Nu, eu nu am vrut să mă mint. Eu nu mă uit, Alexandru, în oglindă. Eu nu îmi spun că sunt frumoasă, dar am fost extrem de fericită când mi-a zis asta Raul. Și ce dacă era beat muci? Era noapte, poate că pe întuneric chiar sunt frumoasă. M-am culcat îmbrăcată. Și-am plâns. Un plâns liniștit. Fără smiorcăieli. Cu muci doar. N-aveam șervețele, de aceea îmi suflam nasul într-un colț al feței de pernă. Auzeam doar „ești frumoasă” și „nesimțito”. Eu simțeam, Alexandru. Simțeam că mama și-ar fi dorit un alt copil. O fată harnică, deșteaptă, gospodină. O fată care să câștige atenția băiatului primarului, de exemplu, sau al vreunei profesoare. Dar nu, la mine s-a uitat Raul. Și eu eram fericită. Mama – nu.
De atunci, Alexandru, am trăit o bună perioadă într-o continuă vară, cu certuri cu mama, cu rugăciuni pentru îmbunarea inimii ei și a lui Raul, cu dormit pe la Linda sau Gina sub diverse pretexte, pentru a putea ieși cu Raul. Cu grătare la ordinea zilei, organizate peste tot unde încolțea un fir de iarbă verde, și cu foame. Căci indiferent de iarba pe care se așternea masa de sărbătoare – fie că era cea de pe malul unui lac, fie de lângă un izvor ori la poalele unei păduri, ori în inima acesteia –, mie totuna îmi era foame, căci îmi era rușine să mănânc de față cu lume străină. Și de-ar fi fost doar rușinea. Dar nu. Eu nu pot mânca decât acasă carne. După cum știi, eu am dinții rari asemeni recoltei de porumb din anul acesta secetos, de aceea, după ce mănânc ceva, dar mai ales carne, am nevoie să rămân în intimitate cu dinții mei și cu un ghem de ață dentară cu aromă de mentă, preferabil, dar nu obligatoriu de mentă, în fața oginzii de la baie sau din hol, oricare. Și cum asta nu era posibil în condițiile sus-numite (bine, poate se găseau alternative, dar eram la început de relație, foarte timidă, foarte naivă, rușinoasă foarte și plină de frici și nu îndrăzneam să îl rog să îmi țină oglinda de buzunar în față pentru ca eu să scobesc, în voie, prin- tre dinți – moartea romantismului, care și fără asta nu exista, și apoi aveam deja o bilă neagră la el, nu mai puteam risca), stăteam mai mult flămândă. Nu și el. El, care era un oaspete de vază, înfuleca pe săturate. Era o prezență obligatorie peste tot unde se frigea carnea înfiptă în ace sau aruncată pe o plasă metalică, instalată deasupra jăratecului, pe două cărămizi laterale. Avea experință mare la fript carnea – îmi punea inima la pârjolit cu aceeași îndemânare cu care arunca bucățile de steake pe plasă, lingându-și, cu satisfacție, degetele după fiece aruncătură…
Tu, Alexandru, te-ai întrebat vreodată de ce te-am rugat să nu-mi mai spui niciodată că sunt inteligentă? Pentru că mă simțeam foarte prost ori de câte ori o făceai. Mama îmi spunea mereu că o fată deșteaptă nu s-ar fi uitat la Raul. Și mi-o tot dădea exemplu pe verișoara mea, care era iubita băiatului directoarei de liceu. Mare mândrie pentru tot neamul. Mi-a zis că într-un câmp deschis nu ar fi stat lângă Raul nici pentru a se pișa. Dar mama uita un detaliu esențial. Porecla Olesei, a verișoarei mele, era Barbara, pentru că, în frumusețea ei, semăna leit cu personajul principal din „Nisipuri fierbinți”. Eu păleam grav în fața ei. Bun, roșeam, mai corect zis în cazul meu, dar am spus așa de dragul frumuseții expresiei. Prin urmare, eu nu aveam asemenea ținte. Nu-mi permiteam. Și uite, cu toată inteligența mea, m-am îndrăgostit de acea pseudo-vedetă a satului. Râzi, Alexandru! Da’ bine, râzi, că râd și eu acum. Dacă sincer, nu pot înțelege acum de ce mă impresiona faptul că îi făcea pe toți să râdă. De ce mă impresionau prostiile lui, de ce acceptam să merg să depun mărturii pentru el când se lua la bătaie cu cineva pe la petreceri, de ce nu mă simțeam umilită atunci, de ce nu înțelegeam că e sub demnitatea mea. De fapt, oare aveam atunci demnitate? Dar acum? Și de ce mă simțeam iubită când îmi făcea scene de gelozie? Ce bine, Alexandru, că te-am întâlnit pe tine după ce m-am despărțit de el. Altfel ne-ar fi stricat prietenia. El i-a făcut pe toți prietenii mei să mă urască. Era gelos și pe fete, și pe băieți. Dar a început totuși cu băieții. Era deranjat că prietenii mei mă sunau să îmi povestească chestii. Că îmi scriau sau îmi lăsau comentarii la fotografii. Mi-a cerut parola de la Odnoklassniki, mi-a spus că între doi iubiți nu există secrete. I-am dat-o. Iar el le-a scris în numele meu tuturor colegilor și prietenilor mei „să te bag în sulă, tâmpitule” și la urmă „să mă pupi în cur”. După care i-a băgat pe toți în lista neagră. M-a sunat și mi-a spus că mi-a făcut ordine pe profil și că deja îl pot folosi cu încredere. Dar nu cumva să schimb parola. Normal că toți s-au prins că nu eu am scris. Și cu atât mai mult, s-au supărat pe mine. S-au izolat. M-au ignorat. Doar colegul meu de bancă, Roma, mi-a spus că voi regreta, într-o zi, dar va fi prea târziu. Mult prea târziu. Le-am cerut scuze. Mai ales colegilor mei de clasă. Dar scuzele nu au fost acceptate. Le-am cerut scuze, cu toate că el m-a prevenit că dacă voi recunoaște că nu eu am scris, între noi totul se va termina. Am riscat. Pentru că țineam mult la toată clasa mea. Eram totuși șefa clasei, aveam nevoie de relații bune cu toți. Dar nu a fost să fie.
M-a îndepărtat și de prietenele mele, de Linda și Gina. Într-o zi m-a pus, cu tonul lui obișnuit de superioritate, în fața unei alegeri: „eu sau ele?” Dilemă, cea mai dificilă până la acea oră. Am cerut timp pentru a medita. Mi-a pus la dispoziție o oră. Dar ce fac într-o oră când eu mi-am pierdut, pe moment, capacitatea de a mai gândi, de a mai vorbi, de a mai simți… Ce aberații, ce fel de alegere? Cum să renunț la ele? Să nu o mai văd pe Linda, căreia i-am făcut o sumedenie de probleme acasă pentru care plătea, de fiece dată, ea. Căni, farfurii scumpe, geamuri – i-am făcut cioburi din toate. Mai visez, uneori, candelabrul mov, înflorat, proaspăt instalat în salonul din casa mare a Lindei, care era pregătit pentru nunta surorii ei mai mari. De îndată ce reparația fu gata, Linda ne-a prezentat salonul, ca o adevărată prietenă ce era. Ajunse acolo, am decis să familiarizăm pereții încăperii cu evenimentul pe care urma să-l găzduiască. După primirea improvizată a oaspeților, i-am poftit pe toți la tradiționalul dans cu mătura. Da, Alexandru, noi făceam și din astea. Și coboram cu ulciorul în beciul Lindei, de unde luam vin alb. Am luat și pentru acea petrecere improvizată. Așa, și spuneam că am trecut la dansul cu mătura. Când am luat eu mătura la dans, nu știu cum dracu’ am dat cu ea fix în lustră. Am încremenit. Roșie eram deja de la vin. Înmărmurisem tustrele. Nu se mai punea întrebarea care-i vinovata, ci cum facem să cumpărăm un alt candelabru. Pentru început, aveam nevoie de bani, de aceea am prins a răscoli prin toată casa, dar nu ne-am ales decât cu lustra cea veche. Gina a alergat, într-un suflet, după fratele ei mai mare, care a înlocuit noul candelabru cu cel vechi și ne-a promis că nu va trăda marele nostru secret. În mod sigur a luat bătaie Linda pentru surpriza pregătită la nunta surorii sale, care s-a desfășurat la lumina vechiului candelabru, dar nu m-a învinuit vreodată. Astfel de amintiri mi se plimbau prin cap. Cum să iau o hotărâre? Îl iubeam, desigur, dar, Alexandru, îmi iubeam și prietenele din copilărie. Le-am sunat pe ambele, ne-am întâlnit la izvorașul nostru, de la marginea satului, și le-am pus în fața alegerii pe care trebuia să o iau. Fetele aveau iubiți și nu au înțeles tragismul meu. Adică, știi, ele nu puneau atâta suflet în prietenia noastră. Pentru că ele îi aveau pe ei. Eu eram cea care avea mereu nevoie de ele, prietenele mele. Să ieșim, să vorbim, să scuipăm niște coji de semințe la scaunul de la poarta lui tanti Tania sau la cel de la fântână. De verișoarele mele nici nu zic. Le-ai cunoscut. Ți le-am prezentat anul trecut. Ei, nu s-au schimbat mult. Adică, verișoara aia mai mică, Corina, era și pe atunci la fel de ruptă de societate cum e și acum. Ea a trăit dintotdeauna în lumea ei. Ne vedeam des doar când ne jucam cu păpușile. După, ea stătea mai mult cu nasul în cărți. Nu venea cu noi la plimbări. Adică acolo chiar nu aveam la ce renunța. Iar Olesea, verișoara mea mai mare, sora Corinei, era mereu preocupată de băiatul directoarei de liceu și de corpul ei, făcea sport, căuta prin reviste gen „Babușka” fel de fel de rețete pentru un regim alimentar sănătos. Cu noi ieșea doar când aveam noi nevoie de vreun sfat legat de relații amoroase. Povestindu-ți toate astea, îmi dau seama că dintre toate, doar eu nu aveam o ancoră. Doar eu aveam nevoie de cineva pentru echilibru, pentru a mă simți vie, prezentă, utilă lumii. Pe atunci, Alexandru, credeam că fetele vor suferi. Dar nu. Ele mi-au zis să-l aleg pe Raul. Gina a mers acasă și a adus din frigider un lichior Sheridan’s și niște fructe de mare marinate, primise pachet chiar în acea zi de la mama ei, care lucra în Italia. Am băut, am mâncat, am râs. A doua zis i-am comunicat lui Raul alegerea. Ele mi-au zis să îl aleg. Și l-am ales pe el. Iar el a preluat controlul deplin asupra mea. Dacă mă duceam la magazine fără a-i spune lui, mă părăsea, apoi eu trebuia ore în șir să îl rog să mă ierte și să promit că nu mai fac, pentru ca să ne împăcăm.
După o lună mi-a cerut să îi demonstrez că îl iubesc. Îți poți imagina una ca asta, Alexandru? Așa tâmpit și clișeic suna. Ca în melodramele proaste rusești, difuzate la RTR, în weekend, la care se uita cu sfințenie bunica mea și pe care ni le povestea în zilele de vară, când prășeam via sau scoteam sâmburii de la vișine pentru a le conserva. Când l-am auzit cerându-mi să-i demonstrez, am fost surprinsă. Dar tot ce făcusem până atunci oare ce fel de dovezi erau? Oare nu făcusem și așa suficiente chestii pentru el?
Era august, în câteva zile trebuia să plece la Roma. Muncea acolo la un restaurant deschis de niște români. Și mi-a zis că el nu se poate duce așa, că el are nevoie să își satisfacă nevoile sexuale. Eu, Alexandru, știam despre sex doar ceea ce le povestise Olesea prietenelor mele când ele se pregăteau să se dezvirgineze cu iubiții lor. De la mama știam doar atât: „Puța nu-i păpușă, cu puța nu se joacă”. Olesea însă povestea că se joacă și joaca aia se cheamă preludiu, fără de care nu se face sex. Eu sunt din categoria celor care chiar închideau ochii când se pupau actorii prin filme. Și după discuția cu Olesea am căutat niște filme porno să mă mai dezmeticesc. La vârsta aia ar fi fost normal să știu câte ceva. Nu? Iar râzi. De ce? Spune și tu, Alexandru, ce-ar fi trebuit să fac? De la cine să cer detalii? Olesea a spus cât a știut. Dar nu putea să îmi și demonstreze. Știi ce e cel mai trist în toată povestea asta? Că nu am rezistat decât câteva secunde. Nu mi-a plăcut deloc ceea ce vedeam. Nu am putut să mă uit prea mult la filmul ăla porno pe care îl găsisem pe internet.
Cu frica în sân, am acceptat să merg la el. Mi-am pus rochia albastră, în care m-a văzut prima dată și despre care mi-a spus că îmi vine bine. Aveam emoții. Mâinile și tălpile îmi transpirau tot drumul. Când am ajuns la el, mare mi-a fost stupoarea și nedumerirea să văd zeci de oameni în curtea lui. Băieți și fete umblând cu și fără treabă de ici-colo. Un ceaun mare, de vreo 10 litri, atârna de craca unui nuc. „Acolo fierbe o oaie”, îmi spune el. La colțul casei era un grătar, și chiar în pragul casei, pe un disc, se frigeau niște cartofi. Muzică, râsete, bere. Multă bere. Am băut și eu. La un moment dat, mă invită să îmi arate casa. M-a plimbat prin toate camerele, zicându-mi că dacă voi fi cuminte, îl voi asculta și îl voi aștepta, vom trăi acolo. Vom face trei copii. Doi băieți și o fată. Eu tăceam, eram foarte fericită că îmi spune asta. Chiar credeam tot ce spune. Și chiar îmi doream. Și, la un moment dat, l-am completat. I-am zis că după absolvirea liceului, voi merge la Bălți și voi învăța de profesoară de clasele primare și voi veni să predau la el în sat. Iubeam copiii. Iar el mi-a zis că va vorbi, chiar din toamnă, cu directoarea școlii din sat. Să știe că peste câțiva ani va avea o tânără profesoară. Mă asigura că acolo m-ar lua și fără studii sau chiar în timp ce voi face studiile, aș putea să învăț și să predau în același timp, așa cum în sat au un mare deficit de profesori. Chiar eram foarte fericită, Alexandru. Nu m-am împotrivit deloc când m-a tras într-o cameră mică, despărțită în două de o sobă roșie, mare. După acea sobă mare, era un pat mic, pentru o singură persoană. M-a aruncat pe pat și a început să mă sărute. Pe frunte, pe obraji, pe gât, pe mâini, picioare, burtă… Eu nu mai conștientizam ce se întâmplă, oricum eram pregătită emoțional pentru asta, dar îmi imaginam altfel. Cu totul altfel. Nu neapărat cu lumânări și flori. Dar nici cu ograda plină de tipi ciudați. Mi-a ridicat rochia și mi-a dat jos chioții. Nu, nu ne-am jucat. Tot ce am simțit după ce mi-a dat jos chiloții a fost durere. Mă dureau sânii pe care îi strângea frenetic între mâinile lui murdare de carne de oaie. Mă durea ceafa, pentru că nu stăteam deloc comod și mă și loveam de marginea patului în ritmul mișcărilor sale, mă durea între picioare, mă durea „păsărica”, cum îi zicea mama când mă trimitea la baie în copilărie: „Du-te și-ți spală păsărica”. De parcă doar păsărica trebuie spălată. Mă durea „budunea”, cum îi spunea bunica mea Ana. „Am să îți mănânc budunea”, așa-mi spunea și pe la 10 ani, înainte să moară. A murit și n-a mai mâncat-o. Mai bine o mânca. Mă durea fiecare vertebră. Aveam impresia că se macină. Mă durea tot. Mă durea viața. Când îmi îmbrăcam chiloții, s-a ivit un tip de după sobă: „Ce faceți aici? Aaaa. Gata, clar, felicitări, bratan (frate)”. Eu, Alexandru, nu roșie, pământie eram la față. Roșii îmi erau chiloții când am ajuns acasă. Da, am cerut să mă ducă chiar în acel moment acasă. Mai întâi a insistat să mai stau, apoi m-a obligat să le zic tuturor „noapte bună”. Dar am refuzat. Am refuzat. Îți poți imagina, Alexandru, eu am refuzat. Am zis „nu, du-mă acasă”, am zis. Și atât. Vreau acasă. El – că nu e încă 12:00, că aș putea să mai stau. NU! Am țipat. Acasă! Vreau acasă. Și m-a dus acasă. Am tăcut tot drumul. Mă săruta din când în când. Gustul de oaie și bere și vin îmi crea un dezgust sufocant. Ți-am povestit toate astea ca să înțelegi cum am ajuns aici. Cum am ajuns să-mi fie greață de mine. Când am cotit pe strada mea, l-am rugat pe băiatul care era la volan să oprească. Am coborât. Am zis că nu aș vrea ca motorul mașinii să-mi trezească părinții. M-a îmbrățișat. Mi-a mulțumit că am avut încredere în el. Mi-a spus că mă iubește. Am zis „bun”. A plecat.
Alexandru, știi cât am visat să aud de la cineva „Te iubesc”? Până la 17 ani nici măcar mama nu îmi spusese niciodată că mă iubește. Înțelegi ce zic? Teoretic, seara aia ar fi trebuit să fie seara vieții mele. Acel „te iubesc” ar fi trebuit să mă facă fericită. Dar nu, Alexandru. Am deconectat telefonul și m-am pornit spre iazul care desparte satul nostru de satul vecin. Pe drum mă gândeam: de ce? Cum am ajuns așa, cum am ajuns acolo? De ce m-am dus la el? Stăteam în fața iazului. M-am îndreptat spre țeava uriașă care se întinde până aproape de malul iazului. O țeavă instalată strategic, utilizată pentru un sistem de irigare. Din iaz, prin acea țeavă, erau udate pământurile și tot prin acea țeavă, în urma irigării, era alimentat iazul cu apă din Prut. Am urcat pe ea și mă îndreptam cu încredere spre inima iazului. Voiam să mă arunc. Să înghit apă, apoi apa să mă înghită pe mine și să mă scuipe la mal în zorii zilei. Să mi se bată corpul de țărm precum lâna de oaie rămasă încă de pe când spălam lâna cu bunica în acea apă. Fetița pe cale de dispariție mergea să omoare specia. Ajunsă pe la jumătatea drumului, m-am așezat. Am rememorat toate momentele pe care le credeam eu frumoase cu el, dar care nu erau. Mi-am amintit de mama. De tata. De bunica. M-am gândit la mine. La lichidul pe care îl simțeam picurându-mi în chiloți. Îmi era frică. Mi-era frică de moarte, Alexandru. Pentru prima dată. Dar îmi era frică și de mama. Știam de la Roma, colegul meu, că atunci când fetele își încep viața sexuală li se schimbă mersul și li se deformează fundul. Cică apare o mică despărțitură între fese. Sau între picioare, nu mai știu exact. Știu că trebuia să apară o despărțitură undeva. Nu prea înțeleg de ce ar trebui să apară. Dar dezbatem asta, poate, după, în altă viață. La noi în sat, chiar pe malul iazului, este o bază de grăniceri și soldatul care era de pază m-a remarcat. A început a fluiera. M-am speriat. Am fugit înapoi. Și m-am bucurat că am avut un motiv să nu o fac. Să nu mă omor. Am fugit acasă. M-am băgat în pat. Toți dormeau. Îl auzeam pe tata cum sforăia după perete. Sforăitul lui, de astă dată, nu mă enerva, ci mă liniștea, îmi dădea un sentiment de siguranță. Eram acasă. Și îi aveam pe ei acolo, peste perete. M-am dezbrăcat. Și m-am uitat, pentru prima dată, la mine așa. Mi-am văzut pentru prima dată corpul gol în oglindă. Eram murdară între picioare. Nu era neapărat sânge. Sau nu era doar sânge. Mai era ceva. Și avea o culoare maronie mai mult decât roșie. M-am șters cu niște șervețele umede și m-am băgat goală în pat. A doua zi am stat până la amiază în pat. Mama mi-a strigat la fereastră că îmi rupe capul dacă mai îndrăznesc să îmi cer voie undeva seara. Că știe ea de ce zac în pat, „precis ai crăpat iar, nerușinato, mă faci de râs”. Da, am făcut-o de râs. Nu o să joace cearșaful a doua zi după nuntă (ce tâmpenie de tradiție). Spre seară abia am deschis telefonul. Am primit notificări precum că Raul mă sunase. Ciudat, dar nu-mi păsa. Nu l-am sunat. Am intrat pe Odnoklassniki și am primit cererea ta de prietenie. Mi-ai și scris. Și m-am simtit atât de bine, Alexandru. Se fac trei ani de când suntem prieteni. Trei ani pe care ți-i datorez ție. Știu de la prietenii noștri comuni că i-ai ascultat mereu pe toți, i-ai încurajat. M-ai învățat și pe mine să am încredere în mine. M-ai învățat să nu mă mai critic, să mă accept, să mă iert și, cel mai important, să mă iubesc. Să fiu eu prima care râde de mine, dezarmându-i pe ceilalți. Poate că aș fi suferit că după cele câteva încercări de a doua zi ale lui Raul de a mă contacta, nu m-a mai căutat. Poate că aș fi suferit că sunt în continuare singură după el. Dar nu, pentru că te am pe tine. Am un prieten cum oricine și-ar dori. Și-ți mulțumesc. Hai, încetează, nu te sfii. Dacă nu erai tu, în acea zi luam sigur un pumn de pastile. Aveam deja planul în cap. Nu? Nu ajută pastilele? Dar tu cum ai facut-o, Alexandru?
