„Și dacă temele sunt cele care ne aleg?!”
Bibliotecile ajută la făcut copii?
Bibliotecile sunt o componentă esențială a limbajului erotic, de-ar fi doar să citez aici fabulosul vers al lui O. Nimigean: „Citii biblioteci ca să te fut”, care face trimitere la un alt vers genial, al lui Mallarmé, din Brise marine: „La chair est triste, hélas! Et j’ai lu tous les livres”. Sunt convins de treaba asta cu toată ființa. Acum, depinde și ce biblioteci parcurgi, pentru că există o cantitate enormă de cărți de o singură lectură (sau și mai rău: cărți de citit cu o singură mână!), cât să agăți pe cineva. Cunosc oameni care au ajuns într-un pat doar pentru că unul a citit Alchimistul și i-a pasat cartea celuilalt – și cu asta basta: și lectura, și amorul s-a consumat. Pe de altă parte, sigur există și un limbaj erotic – „pour les connaisseurs”! – al unor biblioteci personale compuse cu grijă într-o viață de om, de lăsat moștenire copiilor și nepoților, pe care le-aș compara cu marile pivnițe/crame cu renume mondial, păstrând sute de vinuri de colecție – îngăduie-mi-se să fac trimitere la Biblioteca personală. Prologuri (1988) de Jorge Luis Borges, dar și la Biblioteca stranie de Ruxandra Cesereanu, Curtea Veche, 2010. Se înțelege că, de regulă, nu începem prin a degusta vinuri de colecție, dar se poate forma gustul, în timp, prin lecturi de calitate…
Dumitru Crudu s‑a întâlnit cu o prietenă, pe care n‑a mai văzut‑o de ceva timp, de mână cu un copil; la un moment dat, ea îi zice: „Băiatul acesta al meu n‑ar fi putut să se nască dacă eu nu citeam Măcel în Georgia”. Ți s‑a întâmplat și ție ceva asemănător?
Hai să-ți spun o poveste de dragoste la care am pus și eu mâna (care scrie!), fără s-o știu. În ianuarie 1996, apărea la Cartier romanul Gesturi. Trilogia nimicului; prin ’97 sau ’98, îmi spune M.T. (ierte-mi-se că dau aici doar inițialele, nu am dezlegare de la protagoniștii acestei istorii să le fac publică identitatea): „Habar n-ai cât îți sunt de recunoscător!” De ce?, îl întreb, iar el îmi povestește că Gesturi a fost cartea care i-a adus-o pe S.V., cu care s-au iubit pe rupte (exact ca în Nimfa nestatornică a lui Guillermo Cabrera Infante: „Căci femeile sunt precum cărțile: ești mereu tentat să le iei cu tine în pat”), iar atunci când el a câștigat o bursă la Paris, își scriau scrisori pline cu fragmente din Gesturi, pasajele pe care le trăiseră împreună „la cea mai înaltă ficțiune”. La un moment dat, deja după revenirea de la Paris, s-au despărțit (spre bucuria părinților lui M., care n-o puteau suferi pe S.), iar ei doi nu știau cum să-și împartă cartea care i-a adus împreună. Le-aș fi dăruit bucuros fiecăruia câte un exemplar de Gesturi, dar vraja se rupsese – nu-i mai puteai aduce unul în brațele celuilalt. Știu multe istorii de genul acesta – unele au dus nu doar la formarea unor cupluri, familii, ci și la nașterea unor copii. De pildă, (pe atunci) tânărul istoric Petru Negură a întâlnit-o pe (mereu) tânăra poetă Aurelia Borzin la o lansare de carte de la Librăria din Centru – acum au două fetițe de vârstă școlară…
De ceva timp, ai faimoasa anchetă „Maeștri și Ucenici” de la Radio Europa Liberă. Pe cine consideri tu maestrul tău?
Pentru mine este o întrebare pe cât de simplă din punct de vedere uman, pe atât de complicată sub aspect strict literar – și asta deoarece, dacă n-ar fi avut loc acea ciocnire de-a dreptul contondentă, într-o seară de decembrie ’86, cu Eugen Cioclea, în restaurantul Uniunii Scriitorilor de la Moscova (faimoasa „Casă Griboedov” din romanul lui M. Bulgakov, Maestrul și Margarita), care pur și simplu și-a șters picioarele de tânărul poet de 22 de ani care eram, făcându-mă una cu pământul (pe merite, căci îmi furasem mie însumi startul prin Lumina proprie!), ca apoi să merg la el acasă, la celălalt capăt de Moscova, peste câteva zile (sau săptămâni, n-aș ști să spun acum), ca să-i citesc o seară întreagă poeme din ceea ce urma să devină Abece-Dor (1989), provocându-l la rându-mi să citească din Numitorul comun (1988; își recita poemele dumnezeiește! era una cu fiece vers, parcă-l năștea pe gură în clipa rostirii), ceea ce ne-a apropiat pentru tot restul vieții (vai! curmată brusc a lui Cioclea), ei bine, astăzi n-aș fi fost poetul & scriitorul care sunt. Abia „ouat” ca poet, trebuia să dau de cineva de cremene (și care, culmea! nu publicase la ora ceea decât 7-8 poeme, în „Literatura și Arta”, dar ce poeme: Cina irodică, Dilemă ș.a.!!!), pentru un prim șoc existențial – nespus de dureros, șocul, dar ce bine mi-a făcut o dată pentru totdeauna. Crescusem, la Chișinău, printre scriitori, dar abia atunci am întâlnit Poetul! Din perspectivă strict literară, a fost ceva mai complicat: la începutul anilor ’80, eram deja la facultate, unde toată lumea asculta Cenaclul „Flacăra”, fantoma lui Adrian Păunescu plana peste tinerii filologi, cei mai culți îl citeau și pe Nichita Stănescu, al cărui cult se instaurase printre elitele literare din Chișinău după vizita poetului, din toamna lui 1976, pe ici-colo țâșnea și copilul teribil Mircea Dinescu… Cam acestea erau „modelele”/„modele” la zi, asta dacă nu rămâneai la cei doi tineri poeți deja consacrați de la noi, Leonida Lari și Nicolae Dabija, care făceau victime printre debutanți (subsemnatul, de pildă – în Lumina proprie am poezii în descendența când unuia, când altuia). Și încă – pe la 18-19 ani toată lumea este foarte pesimistă, fiecare se crede dacă nu Bacovia în persoană, atunci sigur eroul liric bacovian, virusul e foarte molipsitor, așa că în momentul în care înhați o „bacovianită” acută, nu mai scapi de ea cu una, cu două. Și atunci, ghiciți ce-am făcut! – ei bine, m-am „vaccinat” cu Ion Barbu, citind Joc secund (pentru sunetul lui cu totul aparte, căci de înțeles – mai greu…) ca pe-o mantra, și astfel m-am dat în religia poeților cerebrali, atenți la construct, nu neapărat ermetici, dar care cer un anume cod de lectură. Faptul că au urmat, în descendență barbiană, Leonid Dimov și Șerban Foarță, dar și Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu ș.a. se datorează acelei alegeri conștiente; peste ani, a fost o mare bucurie să aflu că singurul poet român cu care Cioclea se „lua la harță” & făcea skanderbeg era nimeni altul decât Ion Barbu (nu-i vorba că și unul, și altul, erau de formație matematicieni – unul, de geniu!). După, au urmat bibliotecile de poezie universală – Rainer Maria Rilke, Konstantinos Kavafis, Paul Celan, T.S. Eliot etc., etc. Dar placa turnantă a fost Joc secund, fără a uita nicio clipă de Cuvinte-le potrivite ale lui Tudor Arghezi, probabil cel mai mare poet de limba română din toate timpurile. (Arghezi merită o discuție aparte, e un continent – să revenim la el cu altă ocazie.)
Ce‑ai învățat de la ei?
„Meseria nu se învață – se fură”, spune o vorbă, iar eu adaug: nu atât învățatul, cât dezvățul este cel care face diferența. Cazul lui Arthur Rimbaud – despre care Mallarmé afirma că „s’est opéré vivant de la poésie” – este, probabil, exemplul cel mai grăitor în acest sens. După ce că, licean precoce fiind, știa să facă totul în materie de poezie clasică – iar Franța are o istorie bogată! –, s-a desprins, ca un iceberg, de marea tradiție „înghețată” – și abia deacum înainte se poate vorbi de geniul tânărului poet, care proclama „dereglarea sistematică a tuturor simțurilor/sensurilor” –, revoluționând poezia lumii odată cu Un anotimp în infern & Iluminările. Mie mi-a luat ceva timp să învăț – trec peste băgatul pe gât a „literaturii sovietice moldovenești” de la școală & Universitatea de Stat „V.I. Lenin” din Chișinău, peatunci pentru mulți din noi «проклятый город Кишинев» –, noroc că i-am căutat la bibliotecă pe Arghezi, Barbu, Blaga ș.a. Totul este structură la Ion Barbu; de la el am învățat să „cristalizez”, să produc fulgi de zăpadă, în simetrii perfecte, prin ridicarea la putere („Nadir latent! Poetul ridică însumarea…”). A fost o mare școală, dacă vreți, Academia (mea) Poetică, iar Abece-Dor (1989) constituie – toute proportion gardée – lucrarea mea de licență în acest sens. N-aș fi ajuns nicăieri dacă perseveram în această direcție, singurul care a reușit cu asupra de măsură este Șerban Foarță, dar el are geniul limbii! (Or, eu am început cu un teribil handicap lingvistic, rusificarea atingând la oraș cote alarmante.) Despre Arghezi am convenit că nu vorbim aici – oricât am vorbi, tot nu va fi îndeajuns! –, mă întreb prin ce minune mi-a picat în mâini, prin 1985-86, la Chișinău, un volum de Ion Caraion, Deasupra deasuprelor, citit cu nesaț, pe care l-am căutat apoi la Biblioteca de Limbi Străine de la Moscova (pe durata doctoratului meu la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” în 1986-1989), un alt maestru declarat de care m-am desprins, nu înainte de a-i face o reverență adâncă (și azi îl recitesc cu pasiune), prin Levitații deasupra hăului (1991), adevărata mea teză de doctorat în ale poeziei. Ucenicia mi se încheiase, era timpul să dau prima carte numai și numai a mea – se numește Cel bătut îl duce pe Cel nebătut și a văzut lumina tiparului la Editura Dacia din Cluj, în decembrie 1994. (Pentru istoria literaturii – prin 1992-93, ne aflam mai mulți scriitori tineri la Facultatea de Litere a Universității de la București, unde am citit din viitoarele noastre cărți în prezența profesorului Marin Mincu, dar și a poeților Magda Cârneci, Simona Popescu, Ioan Flora ș.a. Ei bine, Marin Mincu mi-a cerut pe loc, printr-un bilețel (!!!) – căci recitalul încă nu se încheiase – un volum de poeme, după doar câteva texte auzite, pentru colecția sa de la Pontica; or, manuscrisul Cel-ui bătut… se afla la Dacia, mi-a căzut cerul în cap când a trebuit să-l refuz. Dar tot s-a ales cu ceva de preț acest fabulos Marin Mincu – este vorba de unul din cele două volume de debut ale lui Dumitru Crudu, E închis vă rugăm nu insistați.) Volumul a avut un parcurs glorios, au scris practic toate numele mari despre Cel bătut…, obținând dintr-un foc și Premiul USM, și Premiul special al USR, iar în 2002 a fost desemnat, în urma unui sondaj al presei literare pe durata unui an întreg, drept unul dintre cele 10 cele mai bune titluri de poezie ale deceniului 1990-1999. (Nu-i mai puțin adevărat că, luând în februarie 2002 o mamă de bătaie de la forțele de ordine ale lui Voronin, toată lumea se distra strigându-mă: Cel bătut, răzbătut, străbătut ș.a.m.d.)
În felul acesta te‑ai reinventat ca poet odată cu Abece-Dor și, mai ales, prin Levitaiii deasupra hăului?
Într-un fel, doar că Abece-Dor era încă oarecum tributar literaturii bune despre care am vorbit mai sus, spre deosebire de Lumina proprie – tributară literaturii proaste pe care am învățat-o la școală (poeții primilor cincinale, părinții fondatori ai realismului socialist ș.a.). În Abece-Dor se mai pot găsi urme din Arghezi, din Ion Barbu, din alți autori citiți de-a valma. Nimeni dintre critici, cu excepția clujeanului Ioan Mușlea, n-a pus însă Levitații deasupra hăului sub semnul lui Ion Caraion, deși deja titlul face trimitere explicit la Deasupra deasuprelor, ceea ce înseamnă că poetul Cântece-lor negre fusese asimilat temeinic, iar metabolismul meu a funcționat în două registre, al învățului și al dezvățului. (În paranteză fie spus, este perioada în care, între 1986 și 1989, am scris două cărți cu totul, de fapt, nu chiar cu totul diferite, dar oricum diferite – Abece-Dor apărea, vai! cu litere chirilice, în mai 1989, „anul în care Dumnezeu a fost român”, iar în 1990, odată revenit la Chișinău, depuneam la Hyperion manuscrisul Levitații-lor deasupra hăului. Scurt pe doi, două cărți scrise la Moscova, prin care intram în literatura română – prima așa și n-a trecut Prutul, fiind cu chirilice, cea de-a două însă a avut succes de critică, printre recenzenți numărânduse Al. Cistelecan, Aurel Pantea, Mariana Codruț, Adrian Popescu, Ioan Mușlea, Virgil Mihaiu ș.a.)
Scrise în bibliotecile românești din Moscova.
Mai exact, după ce petreceam zile întregi la Biblioteca de Limbi Străine – „Străinuța”, cum îi ziceam noi – de la Moscova. Am și acum nostalgia acelei biblioteci, pentru că era primitoare și foarte aerisită – geamuri imense prin care năvălea lumina, fonduri de carte uriașe. Se găseau o mulțime de autori care fuseseră scoși din bibliotecile din România, pentru că fugiseră sau au fost expulzați din țară (de exemplu, Ion Caraion, Dorin Tudoran și mulți alții). Abia la Moscova, în Biblioteca de Limbi Străine, am avut limpede conștiința că aparțin, prin scris, literaturii române, dar și frustrarea că, fiind tipărite cu chirilice, cărțile noastre nu vor trece niciodată Prutul. Noroc de anul 1989, când între cele două țări românești a căzut „Zidul berlinez al scrisului slavon”, impus de sovietici după 1944. (Ce-o fi fost oare în sufletele unor mari intelectuali ca George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Igor Crețu, Ariadna Șalari ș.a., școliți la București, Cluj, Iași, când au trebuit să treacă – „Alinierea! Drepți!!!” –, toți ca unul, la „neostenita chiriliță”?!) Paralel, creștea văzând cu ochii biblioteca mea personală, fiindcă nu era săptămână să nu trec pe la librăria „Drujba” după cărți, unde adeseori întâlneam alți conaționali, de cele mai multe ori întorcându-mă la cămin cu plinul. La plecare, în ultimele zile din decembrie 1989, aveam vreo duzină de cutii ticsite cu cărți, abia dacă au încăput în compartimentul trenului Moscova–Chișinău. Este CV-ul meu (ambulant, la început, iar din 1990, de când stau în Chișinău, imobil) cel mai complet, biblioteca mea!
Am vorbit despre mentori, acum haideți să povestim și despre ucenici. Cum vă alegeți ucenicii?
Atenție: nu tu îți alegi ucenicii, ei își aleg maestrul! Altminteri, eu nu gândesc relația mea cu tinerii în termeni de ucenic și maestru, mentor și discipol. De regulă, comunicarea noastră se întâmplă în felul următor: ori de câte ori merg la întâlniri prin niște licee faine, la un moment dat ajungem să discutăm și despre cărțile care ne formează, și atunci încerc să inversăm rolurile. Le spun: pe când eram eu de vârsta voastră, majoritatea cărților chemate să ne construiască, de fapt, ne-au mutilat (toate acele povestiri propagandistice cu pionieri-eroi, cu tineri martiri pentru cauza socialismului etc.); așadar, n-am să vă recomand tocmai eu o listă „canonică” de titluri. Din contră, vă solicit să-mi dați voi o listă de cărți care vă pasionează cu adevărat; poate că, citindu-le, ajungem să vorbim aceeași limbă. Uneori, funcționează – și atunci descopăr autori de care habar nu aveam, din diferite generații, care-mi pun sângele în mișcare. Alteori, mai puțin – probabil nu le inspir prea multă încredere ca să mă ia în gașca lor. Pentru că nu trebuie să simulezi interesul pentru altfel de cărți, copiii simt când o faci formal. În tot cazul, nu le vorbesc niciodată tinerilor „de la catedră”, ci privindu-i în ochi (citiți, de dorit) și vorbindu-le de la egal la egal, atât că eu am ceva mai multă experiență de viață & lecturi mult mai întinse. Când, după primele cuvine, cineva mă întreabă cum ar putea să publice – și cât face, ba chiar, uneori, cât ar avea de câștigat! – o carte de debut la Cartier, știu că aici dialogul nostru s-a rupt, pe băiatul sau fata în cauză nu literatura îl/o interesează, ci propria persoană. Or, eu nu-s o agenție de imagine – cel mult, un selecționer, și asta în cazuri fericite (Aura Maru, elevă la Liceul „Mihai Eminescu”, atunci când am cunoscut-o, prin 2004- 2005; Vasile Gribincea, strălucitul câștigător al Olimpiadei de română, în 2014, pe când eram în juriu, alături de Mircea V. Ciobanu). Că tot am pomenit aceste două nume – de la Aura Maru am primit, mai mult la insistența mea, un manuscris de poeme, Du-te free, după vreo zece ani de prietenie strânsă; și de la Vasile Gribincea, cu care comunic îndeaproape de prin 2014-2015, abia în 2023, Coerența labirintică. Două debuturi strălucite, ambele distinse cu premiul USM, sunt onorat că le-am scris prezentările de pe coperta a patra, așa cum o făcusem și pentru Alex Cosmescu, la volumul Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, Cartier, 2013. O rețea de vase comunicante, asta am reușit să construim, fie și de la distanță, doar că pânza mea freatică e mult mai întinsă, acoperind câteva zone geografice & lingvistice. Există și reversul – eu unul am pe conștiință câțiva tineri, pe care i-am încurajat să scrie, apoi i-am publicat (prin diverse proiecte, fiind în tot felul de jurii), ca să se aleagă praful în cele din urmă. Unul dintre ei, pe atunci licean la Terebna, satul lui Eugen Cioclea, mă suna și la 11 noaptea să-mi ceară cărți de poezie și filosofie cu împrumut – ce tristețe că tocmai el a clacat, după primele publicații mai mult decât promițătoare, odată ajuns student la București. Gata, mă opresc aici – nu înainte de a spune că abia aștept să le fiu lector la cea de-a doua carte unor poeți dragi inimii mele: Aura Maru, Alex Cosmescu, Vasile Gribincea, atunci când va fi să fie.
Aveți în vedere un următor nivel pe care ați dori să‑l atingeți, dar un nivel care să vi se dea cu greu? Mă refer, evident, la literatură.
Asta da, întrebare! Magna cum laudae. În 2009 publicasem Arme grăitoare, la 10 ani după Yin Time. Nu știu de ce aveam senzația că este chiar ultima mea carte de poezie. Simțeam că felul acesta aluvionar de a scrie poeme, revărsate peste oglinda paginii, și ea pusă pe orizontală, cu sute de referințe în text și zeci de note la subsol, a atins paroxismul, mai cu seamă prin poemul iov & vio scris deja în 2010, dar care ține de estetica Arme-lor… Ei bine, nu mă vedeam continuând în aceeași cheie, adică puteam să mai clonez niște poeme aluvionare, dar oricum era capăt de drum. Într-un fel eram împăcat cu ideea de a pune lira-n cui, pentru că scriam la ultimele pagini ale Țesut-ului viu. 10 x 10, așa că urma să închid o paranteză poetică pentru a o redeschide pe cea romanescă, ceea ce s-a și întâmplat în toamna lui 2011. În vara lui 2012, am avut o bursă de creație la Pecs, în Ungaria, unde mi-a venit ideea (și primul vers, atât!) poemului Apa.3D (am scris la el câteva luni bune, încheindu-l la Paris, în ultimele zile ale lui octombrie), despre care Mircea V. Ciobanu va scrie apoi un ditamai eseu de vreo cinci pagini. Dar abia în 2013, odată cu poemele „în filigran”, care mi-au venit de niciunde, se cheamă că am schimbat paradigma. Un poem, un scurtcircuit. Poeme-ferpar, în memoria lui Paul Celan, Virginia Woolf, Osip Mandelștam, Ingeborg Bachmann, Sylvia Plath, dar și Alexandru Mușina, Eugen Cioclea, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora ș.a. Paralel, poeme coup de foudre, ca niște descărcări în egretă (francezii numesc orgasmul la petite mort), fiecare cât o secțiune de lanț ADN (vorba poetului: „Scuturați-vă lanțurile ADN!”). Încă nu știam că tocmai se pune de-o carte, una geamănă, cum s-a dovedit a fi: A(II)Rh+eu/Apa.3D. Eros și Thanatos într-un tot întreg indisolubil, pentru care pictorul nostru Vitale Coroban a găsit cea mai potrivită formulă grafică. Criticii au scris entuziasmați de această schimbare de registru, de la Ion Pop și Octavian Soviany la Șerban Axinte și Bogdan Crețu, fără a o uita pe Nina Corcinschi. Și ce discurs memorabil a avut Tamara Cărăuș la lansarea gemenilor A(II)Rh+eu/Apa.3D, Cartier, 2019, la Librăria din Centru! Abia apărută cartea – și lansată în cadrul ZLR la Chișinău, apoi la Bookfest, printre vorbitori numărându-se Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Claudiu Komartin ș.a. –, cea mai inovatoare/radicală din punct de vedere al experimentului literar, că m-am apucat să scriu… sonete, o specie de-o seamă cu Dante! Mai exact, să „altoiesc/grefez” sonete – dantesc pe shakespearian și invers, shakespearian pe dantesc, unele răsturnate, altele cu rima pe stânga, unul cu titlul venind după primele două catrene… Bref, respectând toate rigorile formale, mi-am permis tot felul de libertăți în compunerea – acesta e cuvântul! – sonetelor, cu aceeași bucurie a creației cu care probabil Ilarie Voronca și-a redactat cele Patrusprezece sonete, în 1934, pentru a trece apoi definitiv la franceză. (Altminteri, tocmai i-am dedicat un sonet bilingv, în anapest de șapte picioare, vreți să vi-l citesc?) Și încă – la un an de la apariția gemenilor A(II)Rh+eu/Apa.3D, am scris, peste ruinele unui text început în 2015 și abandonat o vreme, poemul-requiem Călimara lui Mutter, în care încorporam singura poezie rămasă de la regretata mea mamă; este creația mea poetică cea mai complexă, ca să nu zic desăvârșită, mai mult decât o ars poetica, aș putea să mă semnez cu versul: „Înainte să am însă scrisul în sânge,-a fost sângele care m-a scris împrejur”. Ei bine, am în lucru, efectiv din 2020, un roman „la două capete” în care poetul & prozatorul & eseistul & traducătorul lui Michel Pastoureau și Roland Barthes care sunt „ridică însumarea…”
Vorbește‑ne despre temele pe care le‑ai abordat de‑a lungul timpului, de la începuturi până în prezent, și de unde îți vine vitalitatea aceasta de a schimba mereu și tema și stilul.
Cu schimbarea cam așa aveau să se întâmple lucrurile – am „năpârlit” în câteva rânduri, uneori destul de radical. Nici cei mai perspicace critici n-ar putea întrevedea în Lumina proprie pe viitorul autor al Arme-lor grăitoare. În ale prozei, nici Gesturi, nici Țesut viu. 10 x 10 n-are niciun echivalent în romanul basarabean, fiind înainte de toate opere de limbaj, écriture. Cred că printre temele pe care le-am îmbrățișat (la început, doar pipăit!) odată pentru totdeauna se numără și tema limbajului. O sintaxă thanatică în Cel bătut îl duce pe Cel nebătut; un limbaj corporal în Yin Time; o scriitură corporal-thanatică în Arme grăitoare; versuri-ferpar în Apa.3D și poeme coup de foudre în A(II)Rh+eu. Asta, în ale poeziei. Dincolo de aspectele formale, foarte importante pentru mine, în proză am abordat tema libertății individuale, a liberului arbitru, conjugate cu tema răului ce vrea să ni se impună, pretextând că e spre binele nostru. Dacă aș rezuma într-o frază romanul Țesut viu. 10 x 10, aceasta ar fi: nimeni nu are voie să dispună de celălalt, sub nicio formă – nici familia, nici statul, nici chiar (Doamne, iartă-mă!) Dumnezeu. Asta vine la pachet cu o altă temă majoră, cea a absolutei responsabilități pentru tot ce scrii – să pui mâna (care scrie) pe butuc pentru orice frază, să garantezi cu ființa ta autenticitatea celor spuse, să devii una cu ceea ce rostești. Restul e… literatură!
Temele pe care le alegeți sau pe care le alege orice scriitor ar trebui să fie o dezgropare a conștiinței noastre? A unor traume?
Și dacă temele sunt cele care ne aleg?! I-am auzit pe mai mulți scriitori spunând: „Îi mulțumesc acestei cărți că m-a ales pe mine să-i fiu autor!” Sigur, e puțină poză în asta, totuși e și mult adevăr – fiecare autor lucrează într-un anume registru (tematic, stilistic), totul e să-ți găsești frecvența de undă. Și, sigur, orice text se adresează în egală măsură și conștiinței, și simțurilor, și instinctelor, și subconștientului. Niciodată nu știi cum se poate răsfrânge un vers; am aflat pe pielea proprie ce înseamnă efectul de bumerang al unor pagini tipărite, după publicarea Țesut-ului viu. Tocmai de aceea, scrisul este, înainte de toate, o asumare – „Orice vei spune poate fi și va fi folosit împotriva ta” (Legea Miranda).
Eram curioasă dacă parcursul istoric al țării în care locuiți v‑a influențat cumva scrisul, și dacă da, în ce măsură și în ce fel?
Asta se leagă bine cu ceea ce spuneam mai sus, și anume că nimeni nu are dreptul să dispună de celălalt – nici familia, nici țara, nici neamul. Eu am trăit primii șapte ani în paradis, în satul bunicilor mei, în care exista o ordine firească a lucrurilor, adică știam ce-i bine și ce-i rău – sigur, atât cât poate înțelege un copil. Din clipa în care m-au adus la Chișinău, în 1971, ca să merg la școală (nr. 10, acum Liceul „Mihai Eminescu”), întreg universul meu s-a dat peste cap, pentru că totul în jur era prefăcătorie, una se spunea oficial, alta se făcea zi de zi – ceea ce am simțit atunci când, crezând că mă protejează, părinții mei, moldoveni din talpă născuți la țară, treceau la limba rusă ori de câte ori își spuneau lucruri care n-ar fi trebuit să ajungă la urechile unui „nepoțel al lui Ilici”, așadar un potențial „Pavlik Morozov”. Altfel spus, după paradisul celor șapte ani de-acasă, din satul bunicilor, a urmat căderea în lume – lumea se numea URSS, și era de fapt un țarc închis. Școala – facultatea – doctoratul, cum ar veni „anii de ucenicie”, cei mai prețioși în viața omului, i-am trăit într-un regim ostil ideii însăși de libertate, într-o așa-zisă dictatură a proletariatului, în realitate într-o autocrație în care Partidul (Comunist, care altul?!) & KGB-ul atotputernic hotărau destinele oamenilor. N-am avut stofă de disident, dar nici n-am dat dovadă de obediență, ba chiar am „călcat strâmb” în mai multe rânduri – cititul cărților românești pe sub masă, tipărirea revistei samizdat „Ecoul Daciei” ș.a.m.d. –, o dată fiind pe punctul de a fi exmatriculat de la Universitate, deși eram student eminent. N-o mai întind, căci un posibil răspuns la această întrebare este chiar romanul Țesut viu. 10 x 10, care acoperă peste 40 de ani de istorie, prima secvență întâmplându-se în chiar ziua morții lui Iuri Gagarin, pe 31 martie 1968, și ultima, pe 7 aprilie 2009. Vă îndemn să-l citiți cu ochi proaspeți – tocmai a apărut, în ediție ne varietur, în volumul Times New. Roman 12/18, Cartier, 2024.
Ce contează cel mai mult în scris: talentul, poziționarea social‑politică sau curajul?
Caracterul, care face diferența între umanistul Albert Camus și liber-schimbistul uns cu toate alifiile Jean-Paul Sartre.
