„Acum sunt Șerban și încerc să fac tot ce pot și cum pot mai bine. Este esențial să ajungem la noi!”
Cum definim poezia contemporană dintr‑un punct de vedere critic?
Cred că cea mai bună definiție a poeziei dată vreodată în limba română se menține cea a lui Alexandru Macedonski, care sună așa: „Poezia este nelogică la modul sublim”, mai ales că acest scriitor face legătura între secolul al XIX-lea și secolul XX. A fost primul mare poet modern, contemporan al lui Eminescu, dar și al marilor poeți interbelici. A avut însă un PR prost (râde). A dat această impresie de autosuficiență, de aroganță, de superioritate afișată cu obstinație. Unii dintre contemporani nu l-au iertat, cum nici istoria literaturii nu l-a iertat o bună bucată de vreme. Sunt lucruri știute, dar le reamintesc.
Cât de mult crezi că felul de a fi al omului îi definește poezia? Poate o poezie mai proastă să treacă drept bună dacă autorul valorează mai mult din punct de vedere uman?
S-ar putea să se întâmple, dar lucrurile se reglează pe parcurs. Nu aș mai continua cu mecanismul PR-ului, dar da, sunt. Aici ar trebui să se conecteze rigorile. Poate nu ale criticii ca instituție, dar ale spiritului nostru critic.
Poți să dai exemple de cărți care, cu trecerea timpului, au fost văzute într‑o altă lumină, care s‑au învechit?
Sigur că da, sunt mari scriitori legați de un anumit context, sunt scriitori defavorizați de noul context. De exemplu, în comunism, exista un mare scriitor, prozator și poet pe nume Zaharia Stancu, asociat pro- letcultismului, realismului socialist. Proletcultismul căzând – pe bună dreptate – în dizgrație, noul context îi face o mică nedreptate lui Stancu, care este totuși un scriitor bun, dincolo de tezele ideologiei vremii. Poezia lui, după părerea mea, nu a fost încă recuperată. Sunt personalități care într-o epocă au fost vedete absolute, dar care au pierdut mult teren în ultimele trei decenii. De exemplu, mie întotdeauna mi s-a părut Ștefan Augustin Doinaș un poet artificial, artificios, forțat, cu doar câteva texte care rămân. Nu mi-a plăcut aproape deloc poetul Doinaș, în schimb îl admir pe eseistul Doinaș. Chiar și în cronicile lui literare există nuclee teoretice care funcționează și astăzi foarte bine. Dar acea grandilocvență și acel preaînalt din poezia sa pe mine, unul, nu prea mă atrag. Dar, să vă spun un secret, în adolescență asta căutam și eu în poezie, așa credeam că trebuie să fie poezia.
Virgil Mazilescu a fost un scriitor eclipsat de Nichita Stănescu, care astăzi nu se mai regăsește în preferințele multor cititori de poezie. Cea mai mare cădere o are Nichita Stănescu, dar nu din cauza literaturii lui, ci pentru că a avut prea mulți nichitastănescieni în jurul său: admiratorii și cei care l-au imitat, epigonii, au dus cam departe nichitastănescizarea scrisului. Acum, specia aceea de modernism repungă multora. Unii spun că Nichita Stănescu a făcut mult rău poeziei românești, bine, nu sunt de acord cu acest „mult rău”, dar cred totuși că sunt scriitori, poeți mai ales, care reprezintă prin ei înșiși imposibilitatea de a fi continuați. Citindu-i, te fac să-i pastișezi, nefiind instrumente pentru propriul tău scris, așa cum este Mazilescu, despre care foarte mulți au spus că îi stimulează. Nici Mircea Ivănescu nu s-a bucurat în anii ’70-’80 de o receptare critică pe măsura valorii operei sale. A fost și atunci apreciat, firește, în cercuri de inițiați, dar necitit la o scară mai largă. Să ne amintim că literatura avea în perioada comunistă o „audiență” mai mare. Și nu doar pentru că a fost instrumentată propagandistic. Aici ar fi mai multe de discutat. Implică observații de natură sociologică, plus alți factori, cum ar fi vânzarea „la pachet” a cărților. Vrei Shogun? Ia și un Nicolae Tăutu sau un Horia Zilieru. Se strecurau în pachet și cărți foarte bune. Așa se explică de ce am găsit în biblioteca părinților mei volumele de debut ale unor foarte tineri optzeciști.
Pentru a scrie o poezie bună, este important să devii tot mai conștient de sine sau este nevoie să cunoști societatea, epoca în care trăiești? E nevoie să cunoști opera scriitorilor care au scris până la tine și a celor care sunt contemporani cu tine?
Evident că nu există o rețetă. În primul rând, există mai multe tipuri de cunoaștere, iar poetul excelează în una, fie că vorbim de cunoașterea epistemologică – acumularea de informații, de date, de fenomene –, fie că e vorba de o cunoaștere mai amplă, legată cumva de spirit, pe care o numim gnoseologie. Totuși există o cunoaștere specifică poeziei, cea intuitivă. Există situații în literatură când cineva nu a citit, dar are o expresivitate involuntară, aceasta este o formulă a lui Eugen Negrici, de expresivitate involuntară. Din punctul meu de vedere, dacă noi știm că suntem pe acest drum, atunci trebuie să le facem pe toate. Creația este atât o cunoaștere a sinelui, cât și o explorare a socialului. Aș avea multe lucruri de spus la ceea ce ține de cunoașterea care implică societatea, pentru că preocuparea mea mai nouă este să deconstruiesc ideologii, le deconstruiesc mai ales pentru mine, prin scrisul meu și prin unele articole, nu neapărat să pornesc la o luptă, nu neapărat să apăr autonomia esteticului, ci să o adâncesc, poate, să îi demonstrez valabilitatea, prin faptul că ea este un concept elastic, un concept de la sine permisiv, care nu exclude societatea. În general, autonomiei esteticului i se asociază turnul de fildeș, evazionismul și, eventual, lașitatea. Autonomie înseamnă, cel puțin pentru mine, discutarea literaturii din punct de vedere valoric, independent de factorul politic sau de un curent de idei supralicitate la un moment dat. Canonul se află oricum într-o continuă negociere. Se discută, nu doar se face, după cum credea Nicolae Manolescu.
Noi știm că Eminescu a fost contemporan cu Macedonski. Ai afirmat că Macedonski e „peste” Eminescu. Vrei să spui că e mai bun?
Eminescu este omul secolului al XIX- lea. A fost interesat preponderent de ideea de națiune, fiind în esență un romantic cu foarte multe alte atribute. Pe Macedonski l-a caracterizat acea deschidere spre alte valori. A fost un european, un cosmopolit, permeabil la foarte multe influențe, iar din punct de vedere valoric, e primul scriitor de o asemenea factură. Eminescu e creatorul unui limbaj poetic și a influențat decisiv dezvoltarea limbii române literare. Într-un fel s-a scris până la Eminescu și altfel s-a scris după el. Reușitele lui de ordin estetic, dublate de frisonul lor metafizic, ne ating și astăzi. Dar, din punct de vedere tematic și ideologic, rămâne omul secolului său. Macedonski a avut și niște intuiții foarte importante, gândiți-vă că el l-a botezat, l-a debutat pe Bacovia în „Literatorul”. Mai e un aspect deosebit de important. Deși era apropiat ca vârstă de Eminescu, Alexandru Macedonski a trăit mult mai mult decât acesta. A dispus de mai mult timp.
A fost Eminescu utilizat ca instrument de propagandă?
Cu toții cunoaștem poezia Împărat și proletar. Eminescu a fost confiscat din punctul acesta de vedere și supus unei lecturi ideologice și predat ca atare la școală. În această poezie sunt trei voci: a proletarului, a cezarului și o a treia, a poetului, cea care apare la final sintetizată în ultimul vers: „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Propaganda a pus accentul de antiteză dintre lumea cezarului și cea a proletariatului, adică pe relația asupritori-asupriți. De fapt, sunt lucruri arhicunoscute.
Ar trebui poetul să aibă o misiune generală? Face poezie pentru ce? Doar ca să‑și reverse amarul din suflet sau ar trebui să influențeze?
Cred că este treaba unor instituții și organizații să influențeze, poetul nu face lumea mai bună decât în măsura în care reușește să ne facă mai conștienți de noi înșine. Dacă vreo poezie are un impact, este cu siguranță unul ce ține de individuație. Radu Vancu are o carte care se numește chiar Poezie și individuație. Dacă suma individuațiilor ar conduce la formarea unui grup sau a unei societăți care să accepte o astfel de plusvaloare, ar fi ceva, dar ne-am afla de-a dreptul într-o utopie sau într-un non-sens. Propaganda e cea care pretinde că se află în slujba unei colectivități, dar elimină brutal chiar acele aspecte care ne diferențiază pe unii de alții.
Ajunși aici, te‑am ruga să definești propria ta poetică.
În ceea ce mă privește, foarte mult timp poezia a avut rolul de a mă ține în echilibru. Un rol terapeutic, o autoterapie, să-i zic așa. Fiecare carte are propriul traseu, cărțile mele fiind foarte diferite între ele. Fiecare dintre noi are o narațiune fondatoare. O narațiune, evit să zic temă, căci e o plimbare de la o temă la alta. Și atunci singurul element care rămâne invariabil, în ceea ce mă privește, este explorarea contradicțiilor. De multe ori iau un lucru și îl duc într-o anumită direcție, pe urmă fac exact opusul. În 2010 am scris un articol intitulat Contradicție și cunoaștere, despre acest fapt de a merge în direcții diametral opuse, pentru microdomeniul pe care mi l-am ales, căci e foarte dificil să mai avem astăzi preocupări enciclopedice. Un poet nu mai este și astrofizician, și chimist, filosof al naturii umane. Suntem cumva într-o ultraspecializare. Am recunoscut această tehnică pe care o folosesc de la păpădia electrică încoace – cea de a folosi contradicția în cadrul aceluiași poem – la Günter Grass în Toba de tinichea. Fiind întrebat la un moment dat ce scriitori germani m-au influențat, am răspuns că Günter Grass, cel din Toba de tinichea. Eu am ajuns la tehnica respectivă pe cont propriu, iar alternarea pronominală, ce induce (poate) un anumit joc al perspectivelor, am împrumutat-o de la Noul Roman Francez.
Dacă ne referim la cele două cărți ale tale, Scrâșnetul diniilor și păpădia electrică, distingem două voci foarte diferite: în prima pare a fi foarte personală, abundă de suferință, e un eu liric mai convalescent, iar dincolo e mai rațională, plină de ambiguități. Trebuie poetul să aibă o voce care să fie recunoscută de cititor?
În timpul păpădiei electrice mă jucam cu mult ezoterism în viața personală și cea de familie, împreună cu fosta mea soție, citeam foarte mult din zona științelor sensibile sau la limita cunoașterii. Pentru mine păpădia electrică era și un fel de cod, unde toate lucrurile contau extraordinar de mult: faptul că R. Vancu a fost prefațator, de exemplu, a contat foarte mult în acest joc. Am evitat clișeele motivaționale, e o carte a unei iluminări ratate.
Adresând‑mă criticului literar Șerban Axinte: ce ar trebui să te convingă la o carte ca să te determine să scrii despre ea?
Cele mai multe criterii sunt absolut banale, nu țin de o anumită poetică, îmi doresc uneori să scriu mult mai multe, dar nu mereu reușesc, eu sar de la una la alta… cânt împreună cu Daniel Spatar, Sorina Rîndașu și Marius Gerber, trec apoi la teoria literară, apoi la redactarea unor articole științifice, după care mă apuc să scriu o cronică. Sunt interesat de scriitori cu care am afinități evidente, dar și de cei cu care nu împărtășesc prea multe convingeri. Cred în profesionalism. Chiar și cel mai rebel act de creație trebuie făcut cu profesionalism.
Ce ne facem cu această discrepanță dintre calitate și cantitate? Se poate scoate calitatea din cantitate?
Cantitatea contează în măsura în care nu reușește să impună. De exemplu, Constantin Acosmei a scos o singură carte, una foarte bună, o poezie care are o reducție formidabilă. Se pare că prin acea carte a spus tot ce se putea spune, acum cred că și lui îi e frică să mai scoată vreuna, căci s-ar duce mitul (râde). În aceeași cheie putem vorbi despre Ruxandra Novac, care a scris cartea Ecografitti, a venit după aceea cu o altă carte, care nu a dezamăgit, tot foarte bună, dar totuși diferită.
Crezi că sunt critici literari echipați din punct de vedere teoretic, au emoție, dar nu pot pur și simplu scrie poezie?
Da, sigur, sunt foarte mulți. S-ar putea să nu fie interesați sau să creadă că nu au nimic de zis în poezie. Cu toate că majoritatea celor care au făcut Litere au scris la un moment dat poezie, deși ei nu mai recunosc.
Ca să scrii bine e neapărat să faci Litere, sau poate invers, începând să scrii, drumul te conduce spre Facultatea de Litere?
Buzura a fost psihiatru, Emil Brumaru a fost medic generalist, sunt scriitori care vin din lumea teatrului, sunt scriitori care nu au făcut vreo facultate. Vorbim aici despre o vocație, dar Facultatea de Litere dă mult în acest sens dacă știi să alchimizezi realitatea de fiecare zi, de exemplu, dacă ești profesor și reușești să nu te lași dominat de această rutină. Dar e foarte greu.
Având în vedere că ai făcut parte și dintr‑o trupă muzicală, totuși de ce ai ales să scrii și nu să faci muzică?
Am absolvit Școala Populară de Arte la chitară clasică, studiasem anterior patru ani vioara, voiam să fac muzică rock, dar la sfârșitul clasei a IX-a l-am cunoscut pe Mirel Cană, cel care semnase câteva romane cu pseudonimul Șerban Alexandru. El mi-a fost modelul suprem câțiva ani și am devenit discipolul lui, luam cărți de la el, avea un cenaclu, acolo am cunoscut multă lume. În anul 1992 eram o mică vedetă, plămădită tot de el, devenisem încrezător în ceea ce făceam și ceea ce aș fi putut face. Scriam foarte mult, la îndemnul lui am debutat în volum (o carte pe care o consider acum îngrozitoare, pentru că nu e altceva decât o asociere forțată de fraze sforțate pe care atunci le consideram inovative).
Referitor la cum scrii: ai vreun ritual? De exemplu, Ioan Groșan povestește că el, înainte de a scrie, face o baie de lecturi, își pune pe masă 10‑20 de cărți din marii autori și o oră‑două citește sau recitește.
Depinde ce scriu. Când am un proiect în desfășurare, dacă mă aflu cu lucrul în a treia parte a lui, atunci scriu foarte mult. Gabriela Adameșteanu afirmă într-un interviu că atunci când lucrurile încep să se lege, se scrie mult. Aș adăuga eu: se scrie, se taie și tot așa. Scriu cu cafea și țigări, trezindu-mă la cinci dimineața, ca până se trezește toată lumea să am sentimentul că am făcut ceva.
Scrii în fiecare zi?
Da, dar nu doar poezie, asta mi-e meseria, sunt cercetător, cronicar literar. Sunt unul din cronicarii care nu s-au lăsat de scris cronici. Nu prea am făcut pauză din 2001 până azi.
Cât de important este ca limbajul și esența să fie în echilibru? Sau poate ar trebui vreuna să predomine?
Este esențial ca limbajul artistic și esența, ideatica, să fie în echilibru. Există un tip de seducție a cărților în care nu te regăsești din punct de vedere ideologic sau ideatic. E foarte important ca ceea ce ai de spus să-și găsească și o formă pe măsură. La formă se ajunge printr-o recuzită de tehnici pe care mie îmi place să le observ, să le descopăr principiile de funcționare. Am făcut asta din plin în domeniul cronicii literare. Intenționez să fac același lucru pe spații mult mai ample. Cărțile mele de specialitate pe care le-am publicat până în prezent, trei la număr, au reprezentat etape necesare, dar în niciun caz suficiente. Le consider ca făcând parte dintr-o perioadă în care am tatonat terenul, în care am încercat să-mi găsesc vocea proprie, nota mea personală în această știință-artă a discursului despre literatură. Simt că sunt pe aproape.
Crezi că există o anumită distanță între public și poezia postmodernistă?
Depinde la ce public ne referim. Marele public, se știe, e la distanță de orice tip de poezie. Cei care citesc poezie sunt în principiu cei care scriu, la rându-le, sau aspiră să scrie poezie. Școala nu te formează în această direcție. Există și excepții. Cunosc profesori care au reușit performanța să îndrepte atenția elevilor și spre poezie, iar cei care chiar citesc, aceia citesc poezie contemporană, pentru că la asta rezonează, pentru că atunci când ești foarte tânăr lumea nu există decât la timpul prezent. E greu să înțelegi relevanța trecutului pentru viața ta. Sentimentul istoriei vine abia după ce ai trăit ceva și simți că faci parte, într-un fel sau altul, dintr-o istorie.
Cine sunt strămoșii sau părinții tăi literari?
În funcție de vârstă aș fi răspuns diferit. La nivelul anului 1999 aș fi spus că e Dimitrie Cantemir, anterior aș fi spus Arthur Rimbaud, Charles Baudelaire, în anul întâi de facultate aș fi spus Gabriel Garcia Marquez, dar în același an l-aș fi menționat și pe F.M. Dostoievski. Crizele de identificare pe care mi le-a provocat literatura s-au oprit atunci. Apoi, ani la rândul, am plutit în derivă, fără a mai avea strămoși literari. Acum aș vrea ca strămoșii mei literari să fie O. Nimigean, Ștefan Manasia, Laura Francisca Pavel, Teodor Dună, Cristina Stancu, Vasile Gribincea, Sorina Rîndașu, Toni Chira. Am cu totul altă mentalitate decât atunci când am început. Atunci eu eram Goethe, eu eram Dostoievski, acum sunt Șerban și încerc să fac tot ce pot și cum pot mai bine. Este esențial să ajungem la noi!
