Piesa Scaunele, una dintre cunoscutele lucrări ale lui Eugen Ionesco, este jucată acum și la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău, în regia lui Florin Liță. Piesa se remarcă a fi specială datorită faptului că se joacă în două distribuții. Rolul Bătrânului, personajul principal, este interpretat de actorii Grig Bechet și Victor Untilă, iar actrițele Elena Frunze‑Hatman și Giasti Sirah au rolul Bătrânei Semiramida. Piesa se încadrează în genul teatrul absurdului, caracterizat de dialogurile repetitive și parcă rupte dintr‑o realitate abruptă, dramatismul evocat de temele sociale și psihologice abordate, precum sindromul oportunităților ratate, sentimentul profund de regret și frustrare, impotență decizională, suprași subaprecierea, neputința de a te împăca cu bătrânețea, graba și toropeala, toate învăluite de un soi de infantilism care oglindește realitatea subită. Spectatorii ajung, și ei, nerăbdători să audă mesajul, care devine MacGuffinul acestei piese, un fir roșu al narațiunii, iar când se aduc scaunele, acestea vor fi așezate cu spătarele spre sală, astfel încât, la un moment dat, realizăm că și publicul devine actorul colectiv al acestui spectacol, poate chiar cel cărui i‑a și fost conceput acest mesaj. Odată ce evenimentele avansează pe durata conferinței efemere, sporește și penibilul, în care, așteptând, ne punem tot mai multe întrebări despre ce se întâmplă, iar așteptarea devine interminabilă.
Un rol special în acest spectacol au costumele. Deși personajele sunt doi bătrâni, aceștia apar îmbrăcați și machiați asemeni unor tineri. Bătrâna își rujează buzele cu un roșu strident, poartă colanți roșii, fustă creion. Costumele reflectă mai degrabă starea decât vârsta personajelor. Căciula cu clape peste urechi de pe capul bătrânului simbolizează imaturitatea, cât de pueril poate fi un om de aproape o sută de ani! Chiar și culoarea costumului, acel cafeniu‑nude intensifică vulnerabilitatea acestui personaj – lip‑ sa puterii de luare a deciziilor. El rămâne la fel ca un copil care încă nu a prins la curaj, la fel ca o națiune care încă nu a prins la curaj – una confuză, lipsită de determinare. Costumele reflectă lumile interioare în care acești doi bătrâni trăiesc, traumele, dorințele, tainele pe care le‑au ascuns unii de alții de‑a lungul vieții și realitățile distorsionate ale fiecăruia. Așa cum costumația bătrânei accentuează personalitatea sa antagonică, pe lângă elementul roșu al vestimentației, ea poartă un șal vechi, ponosit. O accentuează și bătrânul, ori de câte ori i se adresează: „Semiramida, căcăreaza mea…” Numele bătrânei inspiră autoritate și un ansamblu de calități care trezesc admirație și respect, și imediat dezmierdarea distruge acest castel de nisip asemeni unui val uriaș în urma căruia țărmul rămâne lin și neted, fără nicio urmă de grandoare.
În contextul situației sociale și politice în care este constrânsă o lume întreagă, spectacolul își atestă autenticitatea. Acesta reflectă absurdul și penibilul de care este cuprinsă omenirea. Incertitudinea viitorului apropiat, inconsecvența, drama timpului necruțător, grijile și angoasa ne fac să uităm lucrurile mărunte care contează, care sunt esența unei vieți. Discursurile lungi, sofisticate și repetitive devin un zgomot alb pe fundalul căruia se pierde esența, iar scaunele goale sunt metafora prezentului absent. Scaunele pustii ne arată disconexiunea interioară, iar apariția Oratorului lipsit de orice abilitate oratorică intensifică această ruptură interpersonală.
