Astăzi, după atâtea decenii de la dispariția unuia dintre cele mai odioase regimuri totalitare – cel comunist –, adeseori, răsfoind cărțile scriitorilor sovietici moldoveni, observăm că aproape nu există om de litere de la noi care să nu fi plătit tribut ideologiei comuniste.
Mașina propagandistică sovietică a făcut totul ca intelectualitatea de creație să slujească regimul, fie de voie, fie de nevoie, chiar dacă, tot ea, vorba lui Maxim Gorki, trebuia să afirme cel puțin pentru „dușmanii capitaliști” că scrie „la îndemnul inimii”, nu la comanda partidului, după așa‑zisa metodă a realismului socialist. Astfel, fiecare scriitor care voia să‑și editeze o carte era obligat să pună în capul ei o poezie, o proză sau o pagină de publicistică despre Lenin, despre partid sau despre patrie. Era o lege nescrisă pe care mai‑marii timpului, prin intermediul redactorilor de la editură, o respectau întocmai.
Astăzi, mulți dintre scriitorii onești și‑au revăzut opera, scoțând din cărțile lor creațiile la care au renunțat definitiv, pocăindu‑se în mod public pentru tributul plătit. Din păcate, fiind victime ale regimului, ei sunt vulnerabili, fapt cu care speculează acum comuniștii din Parlamentul Republicii Moldova. Ei îi reproșează lui Ion Hadârcă, de exemplu, că ar fi scris despre carnetul comsomolist, despre partid ori despre Lenin, deși scriitorul și deputatul liberal și‑a cerut scuze în mod public, acum doi ani, în fața monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt, de Ziua Limbii Române. A făcut‑o și în 1990, la plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, când a depus carnetul de partid…
Modelul fals, cioplit cu pana…
Pregătindu‑mă să scriu aceste rânduri, am dat de volumul intitulat sugestiv Să fii comunist, apărut în 1987, adică în plină restructurare gorbaciovistă, în colecția Biblioteca școlarului a Editurii „Literatura Artistică”. E vorba de o culegere tematică, care cuprinde poezii, proze, publicistică, semnate de Andrei Lupan, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Ion Canna, Samson Șleahu, Liviu Deleanu, Agnesa Roșca și alți condeieri care prin tot ce au scris au slujit regimul sovietic, cântând ode partidului comunist și conducătorului mondial al proletariatului – Vladimir Ilici Lenin. Selecția, prefața și notele la creații aparțin Sofiei Bolduratu. Cartea se deschide cu poezia lui Petru Zadnipru A fi comunist: „A fi comunist înseamnă/ A fi în toate model/ Pentru cel care seamănă,/ Scrie, topește oțel…” Tocmai aceasta îi obligau mai‑marii zilei pe scriitori să cioplească cu pana – modele false de comuniști. Pentru asta erau răsplătiți cu onorarii grase, iar unii – și cu funcții bine plătite. Alături de acești scriitori tribuni apare însă și numele lui Grigore Vieru (poezia Lenin), al lui Dumitru Matcovschi (Comunistul), Gheorghe Vodă (Semănător de vremuri noi), Nicolae Costenco (Prometeu), Victor Teleucă (Partidul, Lenin și poporul) ș.a.
Prin creațiile selectate, ideea pe care ne‑o sugerează autoarea culegerii e că, în orice situație, comuniștii au fost întotdeauna în frunte. Și Dumitru Matcovschi scrie despre neînfricatul comunist: „A privit dușmanul totdeauna‑n față,/ A purtat carnetul roșu de partid”… Culmea e că volumul se încheie cu poezia Marii băbați, semnată de Vasile Romanciuc, singurul poet care n‑a scris niciodată nici despre Lenin, nici despre partid, nici despre patria sovietică. Această poezie este absolut străină în contextul cărții, referindu‑se, de fapt, la marii bărbați ai neamului, nicidecum la cei comuniști. Contactat de noi, Vasile Romanciuc a rămas perplex: nu știa că poezia sa a fost inclusă în această culegere. Redactorul cărții, Eugenia Levandovscaia, care, la cei peste 80 de ani ai săi, a suferit un atac cerebral, ne‑a spus că‑și amintește de o asemenea culegere. „Din câte țin minte, ea a fost propusă de către Sofia Bolduratu. Pe atunci se făceau culegeri tematice, care erau incluse în planul editorial. Eu, una, nu am nimic în comun cu ceea ce e scris acolo și mi‑am făcut datoria”, ne‑a mai spus ea.
„Eu îmi iubesc partidul…”
În căutarea modelelor, unii scriitori, aserviți regimului, adeseori, prin scrisul lor, ajungeau în situații ridicole, pe seama lor făcându‑se haz chiar și în acea perioadă, când se spunea că și pereții te ascultă ce vorbești. Este cazul lui Bogdan Istru, autorul următoarelor versuri: „Eu îmi iubesc partidul/ Și mă mândresc cu el,/ În inimi el îmi toarnă/ Voință de oțel”. Aureliu Busuioc, pe atunci secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, autorul poeziei Apasionata, care face parte din leniniana sovietică moldovenească (o poezie, în opinia mai multor cititori, destul de reușită), afirma că Bogdan Istru este cel mai trist poet din lume. Și aceasta doar pentru faptul că poetul de la Pistruieni mai semnase și următorul vers: „Când am o bucurie, partidului o duc…”
Între ciocan și nicovală
Povara cea mare era totuși pe spatele redactorilor de la editură, radio, televiziune, ziare și reviste, care trebuiau să‑i orienteze pe scriitori să pună într‑un ciclu de versuri neapărat și o poezie mai la zi, mai patriotică, mai despre partid și leninism. Într‑o situație‑limită s‑a aflat odată și semnatarul acestor rânduri. Pe atunci, lucram în calitate de redactor la redacția literară radio a Comitetului de Stat pentru Radioteleviziune. Într‑o zi, regretatul poet Iurie Barjanschi a adus la redacție un ciclu de versuri. Era unul tematic – despre Lenin. Titlurile erau aproape identice: Lenin, La sfat cu Lenin, Pe calea lui Lenin, De vorbă cu Lenin ș.a.m.d. Pe atunci aveam 23 de ani. Știindu‑mă rebel din fire, redactorul‑șef de atunci, Vanda Zadnipru, Dumnezeu s‑o ierte, mi‑a încredințat aceste versuri. Probabil, intuia că le voi respinge, lucru care, de altfel, s‑a și întâmplat. A doua zi, am fost chemat la Filip Crulițchi, prim‑locțiitorul președintelui Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune (adjunctul faimosului Stepan Lozan). În fața lui, pe scaun, stătea Iurie Barjanschi. „Tovarășe Roibu, de ce ați respins versurile tov. Barjanschi?” m‑a întrebat șeful radioului. „Tovarășe Crulițchi, chestiunea e foarte gravă”, i‑am răspuns, pe un ton la fel de grav. „Pentru că aceste versuri constituie nu numai un rebut artistic, dar – ceea ce e grav de tot – unul ideologic. Cu tematica leninistă nu se poate specula în asemenea hal!” Șeful, se vede, nu se așteptase la o asemenea întorsătură. „Apoi, ce să vă spun, tovarășe Barjanschi. El e redactor și răspunde de ceea ce face. Eu însă nu mă pricep la versuri…” Aceasta este doar una din situațiile în care, cred eu, s‑au aflat mai mulți redactori când trebuia să ia o decizie, asumându‑și răspunderea pe propriul risc.
Cuvintele „partid”, „comunism”, „Lenin” salvau cărțile la editură.
La Editura „Literatura artistică” a stat mai mulți ani și cartea de debut a lui Nicolae Popa, Timpul probabil. Volumul a fost semnat pentru tipar în martie 1982, dar a apărut abia în august 1983. Motivul? Se cerea o poezie la zi, care să salveze cartea. Prefațatorul îi sugerase să dedice cartea comunismului, pentru că e vorba de timp (Timpul probabil), iar acesta este viitorul nostru. Autorul însă a refuzat categoric. Într‑o zi, l‑a chemat redactorul cărții și i‑a spus: „Uite, Nicolae, am găsit o soluție. Schimbă, te rog, titlul acestei poezii și pune‑i o dedicație”. Era vorba de poezia Cercelul de rouă. „Am acceptat să‑i schimb titlul și l‑am pus Ciocănitoarea de foc. Ca să fie mai convingător, am insistat să se scrie că poezia este consacrată «ideii mărețe de construcție a comunismului». Astfel, titlul de mai sus și dedicația respectivă mi‑au salvat cartea”, ne‑a spus Nicolae Popa.
Acad. Mihai Cimpoi: „Ca să‑mi apară cartea, am scris și despre principiile estetice leniniste”.
La editură a lucrat mai mulți ani la rând, în calitate de redactor, și acad. Mihai Cimpoi. El afirmă că includerea unei poezii despre partid sau Lenin la începutul cărții era o lege nescrisă, pe care o respectau, înainte de toate, toți redactorii. Diferit era doar modul în care aceștia încercau să‑l convingă pe autor că e nevoie de o creație pe potriva timpului. „Țin minte că trebuia să apară cartea de debut a lui Nicolae Dabija, Ochiul al treilea. Dar n‑avea nicio poezie despre partid”, își amintește exegetul. „Tocmai fusesem chemat la o masă rotundă la «Literaturnaia gazeta», acolo am spus că în RSSM nu apar debuturi literare. Textul discuției a fost publicat în ziar. Cei de la CC al PCM imediat au reacționat: «Cum nu apar?» Așa au început să fie editate, în urma unei hotărâri a CC despre susținerea tineretului de creație, o carte de debut după alta. În graba mare, cartea lui Dabija a apărut fără poezia solicitată. Eu însă am avut de suferit. Am fost redactor la cartea Temerea de obișnuință a lui Mihail Ion Cibotaru, care a fost dată la cuțit (una din cele trei cărți tăiate, alături de Săgeți de Petru Cărare și Descântece în alb și negru de Dumitru Matcovschi – n.n.). Din această cauză, eram mutat dintr‑o secție în alta – de la cea pentru copii și tineret la traduceri ș.a.m.d. Cartea mea Focul sacru n‑a apărut până n‑am scris și despre principiile estetice leniniste. N‑am pomenit însă niciun cuvânt despre metoda realismului socialist. Chiar și la Moscova, unde eram în comisia pentru critică literară a Uniunii Scriitorilor din URSS, ni se spunea: „Nu vă referiți la realismul socialist ca metodă de creație, că ne râde toată lumea. Spuneți că e un curent literar, ca orișicare altul”. Era un proces de ideologizare excesivă a literaturii. Se scotea, bunăoară, epitetul „negru” din text, replicându‑ni‑se: de ce să fim triști, și nu solari? La cartea lui Ion Vatamanu De ziua frunzei, l‑am rugat pe autor să scrie o poezie despre Moldova, adică una patriotică. Și el a adus‑o: La tine, Moldova. Zic, eu am codificat‑o: Latină, Moldova!. Orice cuvânt, pe atunci, putea fi interpretat oricum dorea cel care era responsabil s‑o facă”, ne spune astăzi acad. Mihai Cimpoi.
Ion Ciocanu: „Albinuia lui Grigore Vieru a fost salvată de insigna cu chipul lui Lenin”.
Și criticul literar Ion Ciocanu a fost decenii la rând redactor de editură. El este cel care a avut de suferit pentru faptul că n‑a detectat în cartea de debut a lui Gheorghe Cutasevici acrostihul din cuprins „Patria mea – România”. „Abecedarul lui Grigore Vieru a stat doi ani pe masa editurii. El nu și‑ar fi văzut editată Albinuța dacă nu punea insigna de octombrel cu chipul lui Lenin și o poezie închinată acestuia. Indicația venea tocmai de la Evgheni Postovoi, ministrul învățământului de atunci. Liviu Damian a semnat poemul Dar mai întâi cu un epitaf că, chipurile, este dedicat locurilor leniniste. În realitate, nu e nimic despre Lenin. E vorba despre tatăl său, Ștefan Damian, care a fost deportat în locurile leniniste. Azi e ușor să învinuiești pe cineva de ceea ce a scris în acea perioadă. Eu cred că atunci n‑ar fi ezitat să scrie despre Lenin nici Emilian Galaicu‑Păun, nici alt tânăr scriitor de azi, dacă, firește, dorea neapărat să‑i apară cartea. Noi nu trebuie să corectăm istoria, dar s‑o cunoaștem”, consideră criticul literar Ion Ciocanu.
Arcadie Suceveanu: „A fost tributul pe care îl plătea fiecare, după care își câștiga libertatea de a‑și face opera”.
Afirmația aparține poetului Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a fost redactor și redactor‑șef la Editura „Literatura artistică”. „Ideologia comunistă era la nivel de stat. Era o mașinărie ideologică, care funcționa în toată Uniunea Sovietică. Începând cu Moscova și terminând cu orice cătun, fiecare trebuia să se înregimenteze și să facă dovada loialității față de politica țării. Foarte puțini au fost cei care au putut ocoli temele acestea. Fiind redactor de editură, știu că era o lege nescrisă, având un cenzor interior. Atunci aceasta nu era ceva grav. Toată lumea îl considera un joc care trebuie făcut. Lucrurile privite din perspectiva zilei de azi par oarecum stranii. Cei care cereau să scrii despre aceste lucruri, tot ei astăzi arată cu degetul că tu ai scris despre Lenin și partid…” constată Arcadie Suceveanu.
