Pe data de 11 a lunii a 11-a, la ora 11 fix, a intrat în vigoare armistițiul care punea capăt Primului Război Mondial. Umanitatea nu mai cunoscuse masacre de asemenea amploare: 20 de milioane, militari și civili, au pierit în doar patru ani… Din păcate, nu a fost și ultimul.
Pentru europeni ziua armistițiului este una importantă. În Franța, 11 noiembrie este o zi națională de comemorare și nu este lucrătoare. Pentru noi, cei născuți în bârlogul „marelui urs”, Primul Război Mondial rămâne, în linii generale, un război acoperit de un văl misterios, un război „al imperialiștilor” cu puțină semnificație… E și firesc: URSS este creatura directă a acestui război.
Și nu mă refer doar la faptul că a făcut posibilă lovitura de stat a „bolșevicilor” în 1917, ci și la faptul că, influențați de propaganda stângistă care se opunea direct „imperialismului”, declarat cauza principală a WW1, americanii au început a susține masiv noul stat al „sovietelor”. În realitate, URSS nu a construit mai nimic: toată „industria grea”, toate „realizările” din perioada interbelică cu care ne umplea capurile propaganda sovietică au fost cumpărate de la americani. Planuri, tehnologii, linii de producere, ingineri și muncitori, totul a venit din SUA. Bineînțeles, nu gratuit, ci pe bani (deși, pentru a justifica acest „comerț” ignobil, propaganda și componenta ideologică a funcționat de minune și pe timpuri, dovadă sunt și zecile de mii de „voluntari” americani care au plecat în URSS să construiască „o lume nouă”). Bani grei, obținuți cu prețul pauperizării extreme a populației URSS-ului pentru ca Stalin să-și construiască armata cu care se pregătea să invadeze lumea pentru a instaura „dictatura proletariatului” worldwide…
În extraordinarul roman The Patriots de Sana Krasikov (Penguin Random House, New York, 2017), ați putea găsi o descriere completă a epocii post-WW1 cu zecile de mii de americani ce au construit URSS-ul, dar avansăm prea departe. Să revenim la armistițiu.
Vorbim, de fapt, despre o altă paradigmă a memoriei colective, diferită de a noastră. O memorie colectivă din care un masacru ce a luat viața a 20 de milioane de oameni nu poate fi eliminat. E, probabil, chiar ceva mai mult de atât: e o altă mecanică a memoriei colective, un fel anume de a acumula și fertiliza straturi…
Filmele despre care vom vorbi astăzi fac parte din această mașinărie de sorginte europeană, căreia ar trebui să-i învățăm piulițele și transmisiile, căci noi prea lesne am eliminat perioade întregi și uitat sute de mii de morți… Iar morții se răzbună întotdeauna!
Pe frontul de vest nimic nou (Germania, 2022). Este cea mai recentă mare producție Netflix. Lansat pe platforma online la începutul lunii noiembrie, filmul lui Edward Berger nu lasă loc dubiilor referitor la intenționalitatea lansării. Producătorii au ales deliberat să mizeze pe realizare, titlul trimițându-ne către unul dintre cele mai celebre romane despre război, de Erich Maria Remarques. A ecraniza o operă de amploare e întotdeauna riscant: realizarea și mijloacele angajate trebuie să fie corespunzătoare statutului romanului. Se pare că Netflix și Berger au reușit pariul! Comentariile cinefililor sunt, în marea lor majoritate, elogioase, iar exegetul pedant greu va găsi rateuri cinematografice de scos în evidență. Această meticulozitate constituie până la urmă „neajunsul” filmului: linearitatea lui pe parcursul a 2 h 20 saturează. Putem să ne întrebăm dacă acumularea continuă a scenelor de oroare pură (ceea ce este războiul, până la urmă) nu a fost deliberată. Filmul lui Berger este, incontestabil, o mare reușită! Iar dacă mai există din acei care caută scene de eroism sau elemente glorificatoare în război, îi vom recomanda Pe frontul de vest nimic nou. Filmul. Și cartea, evident.
1917 (SUA, Marea Britanie, 2019). Dacă filmul lui Edward Berger ne prezintă războiul din punctul de vedere al ostașului german, Sam Mendes ne duce(a) în câmpul advers: tranșeele britanicilor. La apariția sa, filmul a fost recompensat cu două Golden Globes (cea mai bună regie și cel mai bun film dramatic) și trei Oscars (fotografie, sunet și efecte speciale). 2019 a fost un an cinematografic deosebit și faptul că 1917 nu a trecut neobservat spune multe despre film. Potrivit legendei, filmul are la bază o poveste adevărată, relatată de bunicul lui Sam, Alfred Mendes. Ceea ce au menționat criticii este migala și meticulozitatea tehnică desfășurată de Sam Mendes și sentimentul de imersiune profundă grație a doar două planuri-secvențe utilizate de-a lungul celor 119 minute de film (porțiuni când camera filmează necontenit). Chiar dacă 1917 rămâne un film despre război și nu ne scutește de ororile lui, el se înscrie cumva în categoria „road movies”, a călătoriilor inițiatice, cu acea mică precizare că Sam Mendes ne plimbă, împreună cu eroii săi, prin variile spații ale războiului. Acel inițiat este spectatorul, nu ostașul. Vom menționa și o „incongruitate” la capitolul distribuție: eroii principali sunt simpli ostași, interpretați de actori puțin cunoscuți: George MacKay și Dean-Charles Chapman. Vedete mult mai importante, precum Colin Firth, Mark Strong sau Benedict Cumberbatch, actori cunoscuți publicului larg, interpretează roluri de ofițeri superiori, de parcă statutul cinematografic le-ar acorda grade militare personajelor. Premiile de la Oscars sunt absolut justificate pentru 1917: lucrul cu imaginea și sinetul (cât face doar „I Am a Poor Wayfaring Stranger” interpretat de Jos Slovick!) sunt cvazi-perfecte, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori să spună că realizatorul a fost prea „spectaculos” descriind războiul…
Vom lăsa cititorii Timpului să decidă care dintre critici a avut dreptate și vom pune punct aici rubricii „Film”. Orice război sfârşeşte cu un armistiţiu. Va lua sfârşit şi acesta. Dar câte suflete va mai înghiţi acest ogur?…
