(fragment de roman,
în curs de apariţie la Curtea Veche)
18 +
Romanul Manaraga de Vladimir Sorokin oferă o perspectivă terifiantă asupra viitorului iminent. Un război mondial, un nou Ev Mediu și o a doua revoluție islamică schimbă totul, Europa este fragmentată și înstrăinată de rădăcinile sale culturale. Cărțile nu mai sunt tipărite și supraviețuiesc doar în muzee, iar educația este înlocuită de implanturi inteligente. O nouă tendință se răspândește printre snobii bogați – book’n’grill –, unde la prepararea cărnii se folosesc pe post de cărbune cărți tipărite.
Profesia neobișnuită a personajului principal – un maestru al book’n’grill-ului, un ilegalist și un romantic – ne face să privim cărțile tipărite într-un mod nou. Romanul lui Sorokin poate fi citit ca un epitaf pentru cărțile tipărite, dar și ca o celebrare a vieții lor veșnice.
Amuzant, suprarealist, un roman tulburător de actual, care critică prezentul cu instrumente stilistice și inventive rafinate.
30 martie
Noapte: avionul Barcelona–Sankt Petersburg–Sahalin. Nu mă grăbesc să adorm. Deodată mi s-a făcut dor să citesc proză contemporană. Doar nu sunt numai cititor! Nici nu-mi mai amintesc când am făcut asta ultima dată. Puricele mi-a găsit un scriitor în vogă, iubit de intelectualii postbelici.
Aşadar:
„Absența ei umple apartamentul nostru cu miros de zuue chiar mai mult decât atunci când ea e aici este firesc căci ea emite cea mai puternică concentraţie de zuue chiar înaintea plecării la serviciu înainte de a trece granița dintre habitatul interior și mediul exterior așa cum se cuvine zoomorfilor celei de-a Şasea Familii adică între interior și exterior iar apartamentul nostru confortabil absoarbe imediat mirosul de zuue spre bucuria mea şi spre uitarea mea de sine și asta este cu totul altă bucurie aș spune că nu e tocmai bucurie ci e încântare da asta este încântarea absenței ei cu totul diferită faţă de încântarea de a atinge rădăcinile coarnelor ei divine răsucite dragi puternice de la miezul nopții și dominatoare şi pasionale răsucite într-o spirală aurie sau de la atracţia spre nările fermecătoare şi adânci care miros invariabil a mosc sau încântarea de la sfârcurile ei de corali mereu gata să-mi umple gura cu laptele ei dulce amărui laptele ei cu care ei şmecherei îi place atât de mult să stropească mai ales când este deasupra şi umerii ei slabi tremură de plăcerea care creşte cu fiecare mişcare a torsului ei care-mi gâdilă abdomenul cu blăniţa ei blondă şi din gura ei semideschisă iese un geamăt care anticipează fiorul pe care o să-l simţim amândoi odată sau când amândoi defecăm tăcuţi la miezul nopţii pe acoperiş când ea mi-e ca o fiică şi luna este pe coarnele ei şi capul ei este smerit şi încordat şi ochii ei umezi strălucesc în întuneric şi legile universale sunt deasupra noastră şi stelele de pe cer sunt în interiorul nostru şi totul a înghețat într-o eternitate neprețuită în imobilitatea oglinzilor deschise astfel încât fecalele noastre binecuvântate în întuneric străluceau precum un diamant negru dar nu nu nu nu nu aceasta este o bucurie de altă natură aceste proeminențe zuue de adio conțin în ele atâta tandrețe și promisiuni de păstrare eternă a sentimentelor noastre atâta căldură a iubirii noastre nebune și așteptarea unui miracol și suspiciunile și frigul trădării ei atât de crude nemiloase şi imprevizibile dar atât de necesare pentru corpul ei elastic încât respir respir respir respir în timp ce rătăcim prin bârlogul nostru respir de parcă aş trage în mine ozon dumnezeiesc trimis prin intermediul ei de a Şasea Familie ozonul ei ancestral care îmi face sângele să fiarbă și să se întoarcă în vene această substanță care îmi îmbată creierul și-mi trezeşte sentimente amețitoare ca înainte de a fi împușcat la perete Mea Culpa este o chestie care te impune să recunoşti disperarea fermecătoare a relaţiei noastre eh ce împerechere îmi amintesc cum ea într-o rochie de mireasă extraordinar de fermecătoare a behăit „ja-a-a-a-a-a” ca răspuns la întrebarea preotului ras pe cap şi pieptul ei plin de lapte s-a mişcat astfel încât abia atunci am realizat la ce mă condamn dar cu toate astea am mârâit aşa un „yes–s–s–s!” încât părinţii ei frumoşi cu bărbi albe au tresărit mişcându-şi coarnele argintii iar pieptul ei a început să se clatine şi mai tare pentru că a înţeles că şi pe ea o aşteaptă o pereche nu tocmai obişnuită ca s-o spun blând deşi în prima noapte ghearele mele nu i-au plăcut din prima şi ea mă împungea mă împingea cu piciorul fugea înjura şi se ruga şi lumina lunii ne urmărea şi spatele ei cu urme proaspete ale ghearelor mele a sclipit în mansardă şi eu am urmărit-o am urmărit-o am urmărit-o cu salturi uşoare pe podeaua rece şi iată şi ultima săritură şi gemetele iubitei şi minunatei mele victime minunăţia mea cu coarne aurite și scrâșnetul articulațiilor șoldurilor ei și respirația ei care miroase a piersică prin gâtul strâns și apoi a doua zi ne-a învăluit un abur de tămâie iar pastorul cu capul ras a închis fata pentru totdeauna într-un inel galben băgat pe deget dar proeminențele zuue ah aceste proeminențe stropite în grabă și ţăcănitul încuietorii ușii și sunetul copitelor dragi proaspăt potcovite cu aur şi maşina care se îndepărtează eu respir şi expir zuue trăgându-l lacom în piept și fiecare firicel de păr de pe moaca mea prinde viață și tremură mârâi atât de tare încât pereții de beton se cutremură lovesc cu ghearele buşteanul de stejar și urinez pe el dându-mi sentimentul de refugiu temporar în vise și speranțe visez la o nouă întâlnire şi sper la continuarea relaţiei noastre în fiecare dimineaţă în fiecare dimineaţă o petrec pe bucuria mea cu coarne de aur de parcă mi-aş lua rămas bun pentru totdeauna iar ca să mă consolez îi deschid garderoba cu rochii invadez această grădină a bucuriilor parfumate și trag cu nările mătasea rochiilor și-mi însemn teritoriul cu picături rare de urină pe bateria botinelor ei ah aceste botine botine botine care mereu mă înfierbântă ah aceste pălării și aceste curele aceste sutiene și aceste corsete ah această lenjerie fină în care mă scufund în fiecare dimineață și ies de acolo doar ca să o întâmpin pe ea ca pentru prima dată seara după o zi grea de muncă întotdeauna cu un urlet de furie și căldură sufletească cu ghearele dinții cu coada cu o furie nemiloasă a ochilor și saliva din gură până o apucă tremuriciul până când vertebrele ei încep să-i scârţâie se strâng și schelălăitul ei plângăcios când îmi duc prada fragilă în patul nostru vişiniu de la sângele nostru înfierbântat” așa că lasă-mă lasă-mă lasă-mă să-ți respir zuue-ul tău de adio minunata mea cu picioare subțiri draga mea încornorată și eu voi conştientiza și voi simţi mă voi înfiora și voi amuți şi voi muri și voi învia din nou pentru iubirea noastră nepământeană şi monstruoasă.”
Mda, am imediat o întrebare profesională: ce poţi găti pe aşa ceva? Un fusion sau ce? De exemplu, o combinaţie de fructe, cartofi dulci, carne de nutrii şi de şoim. Asta da. Problema e că nu ai pe ce să prăjeşti! Nu există buşteanul! Astea sunt doar flash-uri electronice. Literatura contemporană trăiește doar în spațiul hologramelor, nu are nevoie de hârtie. Şi nu poţi face nicio friptură pe nicio hologramă. Tocmai de aceea nici nu citim proză contemporană. Deşi după război mulţi au simţit nevoia să se exprime şi au devenit scriitori. S-au îndurerat. Acest lucru este firesc după astfel de șocuri. Mai mult, de obicei, după astfel de evenimente începeau să scrie oamenii pe care războiul i-a schingiuit. Chiar a fost creată Asociația Europeană a Scriitorilor Invalizi. În presă s-a vorbit despre un „nou val”. Boemia cinică a botezat-o „valul infirmilor”. Bula noastră – Bucătăria – nu a fost deloc impresionată de acest val, nimeni dintre ai noştri nici măcar nu a încercat să vorbească despre dorința de a citi ceva nou. Ne păstrăm marca…
La miezul nopții, avionul așteaptă realimentarea în Sankt Petersburg, un oraș frumos, construit de țarul Petru pe oasele țăranilor ruși. Puricele mă anunţă că în acea perioadă ţăranii din sate întregi erau luaţi pe sus şi fierţi în nişte cazane uriaşe, după care li se zdrobeau oasele, oase care se măcinau în formă de făină, se adăuga lipiciul format în timpul fierberii şi pietricele și aşa se obținea așa-zisul beton rusesc. Din aceste blocuri de beton e construită fundaţia Sankt Petersburgului. Şi trebuie să menţionăm că oraşul rezistă şi acum. Nu am fost niciodată în oraş. Şi nu am citit acolo. Nu mă invită! În ultimii douăzeci de ani nu le arde de citit locuitorilor oraşului.
Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski
