Festivalul theAtrium, lansat în 2017 la Klaipeda, Lituania, găzduit de Teatrul Dramatic al pitorescului oraș portuar, s‑a impus rapid, sub direcția lui Tomas Juocys, ca reper esențial atât în peisajul teatral lituanian, cât și pe mapamond. Începând cu 24 februarie 2022, misiunea festivalului a evoluat sub presiunea timpului, devenind și o platformă de rezistență artistică și solidaritate. Regizorii ruși exilați prin declanșarea războiului devastator împotriva Ucrainei – forțați să‑și părăsească patria pentru a nu deveni complici prin tăcere – au găsit aici spațiu pentru a‑și exprima revolta, durerea și speranța. Astfel, scena s‑a transformat într‑o arenă a adevărului, unde arta devine mărturie, iar teatrul – act de nesupunere.
Edițiile recente, Bright Side of Darkness – Partea luminoasă a întunericului (2023) și Despite Us – În ciuda noastră (2024), au adus în prim‑plan ororile carnagiului din Ucraina. Fiecare spectacol propune o viziune distinctă, cu abordări diverse ca formă și mesaj, dar toate converg spre un impact profund răscolitor. Să le explorăm pe rând.
Ediția din 2023 s‑a desfășurat la un an după tranziția brutală de la pandemia de COVID‑19 la invazia armată a Rusiei în Ucraina, sub deviza inspiratului slogan Partea luminoasă a întunericului (Bright Side of Darkness). O tentativă de a privi înainte, spre un viitor incert, dar încărcat de speranță, mizând pe convingerea că „putem crea prin noi înșine lumina ce va spinteca întunericul”, într‑un spirit apropiat de Monty Python și celebrul lor îndemn: Look on the Bright Side of Life (Privește partea luminoasă a vieții), chiar și în fața absurdității destinului.
Spectacolul Fragment de Dmitry Krymov debutează într‑o atmosferă caldă, în sânul unui bloc de locuințe. Apoi, într‑un apartament ordinar, se prezintă o așchie microscopică, un fragment din Trei surori de A.P. Cehov – începutul actului al treilea – metamorfozat fulgerător într‑un incendiu, un înspăimântător foc nocturn izbucnit în vecinătate, aluzie evidentă la „operațiunea militară specială”, în fapt ocuparea sângeroasă a Ucrainei de către Rusia. Prin mijloace și efecte specifice, tragedia ia amploare: Samanta Pinaityte, actrița principală, se avântă cu disperare să stingă flăcările, decorul scrumuit se prăbușește treptat, culminând cu căderea lustrei – lumina, ultima redută a unui spațiu în destrămare. O secvență tulburătoare ce amalgamează frica, presimțirea și lupta zadarnică, sisifică, într‑un ecou al destinului implacabil. Asemenea lui Cehov, Krymov nu de deznodământ se arată preocupat, ci de zbuciumul însuși. Tocmai această căutare febrilă, fără sorți de izbândă, îi face pe eroii săi atât de umani, îndrăgiți de spectatori.
Regizorul Dmitry Krymov, una dintre cele mai marcante voci ale teatrului rus contemporan, fiul legendarului regizor Anatolii Efros și al criticului Natalia Krymova, și‑a transformat exilul forțat într‑o renaștere artistică. După invazia Ucrainei, a părăsit Moscova pentru ceea ce trebuia să fie o scurtă ședere în Statele Unite, devenită însă un exil permanent imediat după ce s‑a pronunțat public, denunțând războiul. Incendiul devastator din apartamentul său newyorkez a marcat dramatic debutul noii vieți, dar și reafirmarea sa ca artist – o experiență‑limită care, se prea poate, l‑a inspirat să creeze Fragmentul incandescent, la figurat dar și la propriu, de pe scena teatrului din Klaipeda. Lucrările sale, sinteză de arte vizuale, poezie și scenografie, surprind fragilitatea umană într‑o stilistică inconfundabilă, act de rezistență și punte între culturi – mai necesară ca oricând în aceste vremuri.
Monospectacolul Jurnalul unui civil (Diary of a civilian) de dramaturgul ucrainean Pavlo Arie, pus în scenă la teatrul orășenesc „Alytus” în regia lui Stas Zhyrkov, ucrainean și el, aduce o altă mărturie cutremurătoare, scrisă în primele 14 zile de război. Un om obișnuit, interpretat cu tot cringe‑ul aferent de actorul lituanian Vaidas Praspaliaukas, prins în mijlocul cataclismului emergent, încearcă să înțeleagă, cât de cât, coșmarul realității care îl înconjoară brusc, îl înlănțuie ca un șarpe extinctor. Inițial, refuză să creadă că rutina cotidiană, calmă a fost înlocuită de sunetul bombardamentelor și de spectrul morții. Urmând sfatul psihologului, își notează trăirile, iar jurnalul său devine nu doar refugiu, ci și depoziție istorică, cronică a prezentului devenit brusc pagină de război într‑o localitate asediată. Scrisă pe viu, piesa are o valoare literară și documentară profundă, oferind generațiilor viitoare termeni de comparație, o fereastră spre nebunia acestor sute de zile ce par să devină noua normalitate.
Ediția 2024 a festivalului, sub sloganul optimist În ciuda noastră, reflectă despre calamitățile ce ne lovesc indiferent de voința noastră – catastrofe, epidemii, războaie. „Da, prăbușirea nu mai distinge între vinovați și nevinovați. Dar priviți simbolul festivalului – Apollo sfărâmat: fragmentele pot fi reasamblate. Cu răbdare, cu aur, ca‑n kintsugi, devin mai valoroase. Și, uneori, fără nicio intervenție din afară, se întâmplă ceva uimitor. Se numește miracol. Rareori, dar există. În ciuda noastră”, ne amintește, cu speranță, caietul‑program.
Spectacolul Teatrului Vechi din Vilnius Rosencrantz and Guildenstern are dead (Rosencrantz și Guildenstern sunt morți) de Tom Stoppard, girat de Iuri Butusov, propune reinterpretarea magistrală a tragediei shakespeariene, urmărind destinul celor doi prieteni ai prințului, prinși în jocul de umbre al puterii. Hamlet, jucat cu intensitate organică de Artur Svorobovič, își croiește drum printre iluzii și trădări, în timp ce Rosencrantz (Dmitri Denisiuk, convingător într‑o interpretare impecabilă) și Guildenstern (Igor Abramovici, de o finețe scenică desăvârșită) sunt absorbiți de vârtejul existențial ce‑i condamnă fără scăpare. Regele Claudius, întruchipat cu viclenie rece de Valentin Novopolski, le încredințează o misiune cu final anunțat, însă prin jocul absurd al sorții, cei doi sfârșesc ca victime ale propriei încercări de a‑și păstra locul într‑o lume ce le este ostilă.
Îmbinând tragismul, ironia britanică și estetica absurdului, spectacolul devine mai mult decât simpla explorare a destinului individual – se transformă într‑o oglindă a realității noastre, un studiu scenic al manipulării, al marionetelor prinse ca niște gâze în plasa lipicioasă, în mecanismele perfide ale puterii. Jocurile de cuvinte, ambiguitățile și tensiunea crescândă conturează un univers în care adevărul este mereu contestat, identitățile sunt fluide, iar existența însăși – un pariu pierdut. Fără să forțeze analogii, spectacolul rezonează cu realitățile contemporane, când războiul – hibrid – se desfășoară nu doar pe câmpurile de luptă, ci și în mințile celor prinși în canavaua dezinformării, a simulacrelor tehnologice și a strategiilor obscure. De la campanii de fake news la deepfake‑uri și „candidați manciurieni”, spectacolul devine o enciclopedie teatrală a perfidiei, transgresând epoci și frontiere.
Într‑o lume în care speranțele de bine par să fi intrat în hibernare sau chiar să se fi evaporat, theAtrium rămâne un far solitar, luminându‑ne calea printr‑o mare învolburată, populată de spectrele unui prezent sfâșiat de contradicții și temerile viitorului incert.
Într‑o societate tot mai fragmentată, unde adevărul e adesea distorsionat și arta devine ultimul refugiu al lucidității, festivalul nu doar că rezistă, ci și reconfigurează reperele, cutia de rezonanță ce amplifică vocile înțelepte ale creatorilor liberi (inclusiv ale celor exilați pentru a fi iubit prea tare dreptatea). Ca un teatru al nesupunerii, theAtrium continuă să transforme scena într‑o arenă a adevărului, amintindu‑ne că, în pofida întunericului, lumina există – și merită urmată și ocrotită.
