În ziua referendumului (și a primului tur al prezidențialelor), imediat după ce am votat, am stat puțin de vorbă cu un bun cunoscut.
— Îl vezi pe ăla? mă întreabă prietenul, arătându‑mi un individ care vorbea la telefon ceva mai într‑o parte. A votat cu Putin… Oare câți din ăștia vor fi la Paris?
—Știi tu că a votat anume cu Putin? Presupui doar…
—Ba nu, sunt sigur. L‑am auzit vorbind la telefon cu cineva. Am mers alături în metro…
Rezultatele referendumului la secțiile de vot din Franța i‑au dat oarecum dreptate amicului meu.
Dacă până nu demult acei care votau pentru candidați putleriști constituiau doar câteva procente, acum numărul lor a fost destul de important… Mult prea important. Am crezut cu toții că acei care locuiesc în țări vest‑europene, având totul în fața ochilor, cu posibilitatea de a pipăi, literalmente, realitatea înconjurătoare, nu vor mai vota vreodată cu comuniștii, socialiștii sau alte lepre putiniste. Am greșit.
Ceva fundamental s‑a produs în ultimiii 10‑15 ani. Ceea ce a constituit o mișcare tectonică evolutivă, relativ lentă, a erupt definitiv în timpul interminabilelor luni ale pandemiei, cu toate carantinele și limitările sociale aferente, și s‑a instalat drept o nouă „ordine socială”. Fenomenul avea deja un nume: „era post‑adevărului”. Inventatorul acestui nume a fost foarte inspirat, la fel cum a fost chirurgical de precis proprietarul companiei pe care o utilizăm cu toții denumind‑o „Meta”.
Această nouă „ordine socială” are legile ei, de la sine înțeles, dar și împărații, generalii, soldații, vedetele, actorii, legiutorii, consumatorii, preoții și enoriașii fideli… În această nouă lume negrul poate deveni alb, albul – negru… În această nouă realitate poți blama Occidentul scriind mesaje pe un iPhone, circulând într‑un Mercedes ori chiar pe bancheta unui vagon al unei linii de metrou complet automatizate. În această nouă realitate poți declara că urăști țara în care ești tratat medical gratuit și unde ai ajuns fără a face cozi interminabile pentru viză, urcând pur și simplu la bordul unui Airbus sau Boeing. La urma urmelor, toată această lume virtuală există grație internetului, încă o grandioasă invenție a Occidentului (o aplicație militară a Pentagonului la începuturi).
În această nouă realitate poţi locui în Italia și vota pentru Putin…
Eu am vorbit cu Putin este o creație semnată de Irina Nechit, un spectacol radiofonic anti‑război, construit din actualitate, amintiri și mărturii reale. (Regia artistică: Radu Ghilaș. Adaptarea radiofonică: Ludmila Alexei. Distribuția: Emil Coșeru, Tatiana Ionesi, Doru Aftanasiu, Haruna Condurache și Dumitru Georgescu – actori ai Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Spectacolul face parte din proiectul „Teatru în căști: dramaturgia contemporană în ritmul inovației”, finanțat de Ministerul Culturii al Republicii Moldova, în parteneriat cu Teatrul Național „Mihai Eminescu” și Reniform Production din România, implementat de Centrul de Teatru din Moldova (CTM)).
Acțiunea se petrece în Italia. Fiul de la Chișinău vine să‑și viziteze mama, care lucrează aici de ani buni, și descoperă, cu stupoare, că ea a devenit membră a fan‑clubului putlerist. Mai mult decât atât: ea e pe cale să devină una dintre egeriile putinismului, cu cont pe rețelele de socializare, cu un activism nesăbuit. Cum s‑a întâmplat acest lucru? Cum a devenit posibil? Piesa, cum i se cuvine unei opere valoroase, nu ne aduce un răspuns evident și inechivoc. În schimb, Irina Nechit ne avertizează asupra unui pericol cert și iminent: trecutul e pe cale să ne omoare viitorul. Literalmente.
