Dumitru Crudu: „Asta au și făcut în orașele ucrainene ocupate de ei. I‑au exterminat pe intelectuali”
Luna trecută ați lansat numărul 44 al revistei. Să ne spuneți mai multe despre acel număr, ce autori cuprinde, articole și ce înseamnă de fapt acest proiect pentru Republica Moldova.
Dumitru Crudu: E vorba despre numărul 44, l‑am lansat de curând, dar în‑tre timp am încheiat și am trimis la tipar și numărul 45. Iar săptămâna aceasta urmează să apară un număr la care, la fel, ținem foarte mult.
Deci, putem vorbi despre ambele. Vom afla cine sunt autorii inclusiv din acest număr.
Dumitru Crudu: În fiecare număr promovăm câteva direcții foarte importante pentru noi. Una dintre ele este solidaritatea cu poporul ucrainean, îl susținem prin textele pe care le publicăm, condamnăm războiul, invazia lui Putin. Asta e, ca să zic așa, ținta numărul unu, poate. Trăim vremuri tulburi, suntem în plin război, avem un război la graniță. Chiar zilele acestea mă uitam așa, la hartă, și urmăream până unde au ajuns rușii și ce teritoriu din Ucraina au luat. Și am văzut că sunt la vreo două sute de kilometri de la granița noastră. Au ajuns, au luat Hersonul, și dacă te uiți pe hartă, noi suntem chiar pe buza războiului. Adică nu e chiar așa de departe. Unde mai pui că Odessa e la doi pași. Ne vizează în mod direct acest război. Nu doar prin faptul că, așa cum știu și foarte mulți radioascultatori, se aud cum cad bombele atunci când e bombardată Odessa sau când sunt bombardate alte orașe din Ucraina. Nu doar prin acest lucru, dar și prin faptul că mai avem și rude, avem și prieteni în Ucraina și suntem afectați în mod nemijlocit. Asta e o direcție în fiecare număr al revistei noastre. Publicăm texte care ilustrează acest război, condamnând acest război.
Maria Ivanov: În numărul 44 am avut‑o pe poeta ucraineană Iya Kiva în ancheta noastră Arta pe vreme de război, unde a răspuns la întrebarea: „Cum ne ajută arta să rezistăm în timpul războiului și care este rolul ei în vremuri de răscruce?” Radmila Popovici și Alexandru Popescu, în aceeași anchetă, ne‑au spus ce facem în sprijinul ucrainenilor și dacă facem suficient în această perioadă. Este o rubrică realizată de Elvira Moroșan, în care avem scriitori și oameni de artă.
Dumitru Crudu: Să ne oprim un pic la aceste răspunsuri, că sunt foarte importante.
Ina Guțu: Cea mai mare parte a întrebărilor pe care le‑am pregătit chiar vizează Ucraina și, pentru că aŗi adus în discuŗie acest articol al Iyei Kiva, credeŗi că e posibil să rezistăm războiului, agresiunii, fascismului, totalitarismului prin artă? Este una dintre întrebările adresate de Elvira Moroșan poetei din Ucraina, Iya Kiva. Această întrebare aș vrea să v‑o adresez și dumneavoastră, ambilor. În aceste realităŗi, pe care le trăim deja de trei ani, căci se împlinesc imediat trei ani de agresiune brutală a lui Putin în Ucraina, credeŗi că este posibil să rezistăm prin artă?
Dumitru Crudu: Eu sunt de părere că arta are un mare rol și are o mare importanță în aceste vremuri. E foarte important ce fel de artă facem în aceste timpuri foarte tulburi. Eu cred că trebuie să ne pese. De altfel, una dintre rubricile noastre este Îmi pasă. Trebuie să ne pese de ce se întâmplă în jurul nostru și, prin artă, trebuie să luăm atitudine, să descriem starea de lucruri. În sensul ăsta mi‑amintesc de un scriitor rus, Zahar Prilepen. Acest scriitor rus a fost și la Chișinău. Zahar Prilepen scrie o literatură umanistă. De exemplu, el vorbește despre război. Are câteva texte despre război și dușmanii săi, dușmanii rușilor, mai bine zis, sunt prezentați într‑o lumină pozitivă. Umanism în literatură. Dar în viață face total invers. A înființat un batalion și a mers cu el să lupte în Ucraina, contra ucrainenilor. A luptat și în Cecenia, unde, la fel, a fost comandantul unui batalion. A ucis sute și sute de oameni nevinovați. Un scriitor care prin romanele sale traduse, din nefericire – zic din nefericire pentru că asemenea literatură n‑ar trebui totuși promovată și în română –, încerca să promoveze și umanismul. Ce am vrut să spun: e important ca scriitorul, la un moment dat, să fie și în viața de zi cu zi conform misiunii pe care o are un scriitor. Să ia atitudine, să fie un om al cetății. Să lupte pentru idealurile pentru care luptă și personajele sale. Adică, să existe această coerență. Nu una scriem și alta facem.
Și dumneavoastră, în revista „Timpul”, adunați foarte mulți poeți, jurnaliști din Ucraina cu acest accent – războiul și tot ceea ce se întâmplă în țara vecină. Am dreptate, doamna Ivanov?
Maria Ivanov: Da, așa este, pentru că e felul nostru de a ne solidariza cu poporul ucrainean. Asta e ceea ce putem face noi, momentan, pentru ei. Și continuând ideile expuse de Dumitru, aș mai adăuga că, de fapt, poeții, scriitorii, jurnaliștii, toți sunt niște creatori de opinii. Și nu în zadar rușilor, bunăoară, le este frică de intelectuali. Și atunci când vin, atunci când încearcă să acapareze un stat, primul lucru pe care îl fac este să înlăture intelectualii, să îi deporteze, să îi ucidă, să îi reducă, într‑un fel sau altul, la tăcere. Cum zicea Angela Aramă, există întotdeauna în Rusia o listă a persoanelor non grata, a persoanelor care trebuie eliminate dintr‑un stat. La care râvnesc ei. Și ăia sunt intelectualii, în mare parte.
Dumitru Crudu: Chiar asta au și făcut în orașele ucrainene ocupate de ei. I‑au exterminat pe intelectuali sau i‑au băgat la pușcărie, după care, la fel, i‑au ucis și au ars cărțile.
Maria Ivanov: Și au distrus teatrele, au distrus școlile, au țintit anume centrele culturale cele mai importante.
Dumitru Crudu: Și cărțile, făceau ruguri din cărți în piețe. Cărțile de istorie, cărțile de literatură, cărțile în limba ucraineană. Asta făceau. Revenind la câteva răspunsuri din numărul 44, vă recomandăm să le citiți pe ale lui Alexandru Popescu, Radmila Popovici și Iya Kiva.
Maria Ivanov: Iya Kiva condamnă agresiunea, în răspunsul ei la ancheta noastră ea condamnă agresiunea și zice că un poet nu poate să pună mâna pe armă, dar ceea ce poate este să dea seama de starea lucrurilor prin scris. Mai spune că deși condamnăm agresiunea, nu putem să ridicăm mâinile și să zicem „Noi suntem pentru iubire, ucideți‑ne pe toți”. Cineva trebuie să pună mâna pe armă ca să apere teritoriul, să apere neamul, să apere limba, cultura.
Dumitru Crudu: Dar pot să pună mâna pe armă oamenii cărora le pasă. Care nu sunt indiferenți. Zilele astea am citit chiar o știre din Ucraina despre cum sunt omorâți soldați ucraineni în teritoriul ocupat, împușcați așa, din senin. Și desigur, diversioniști. Și jurnalistul îi îndemna pe concetățeni să ia atitudine din nou. Adică, pericolul există peste tot și trebuie să fim conștienți de el. Literatura ne ajută și să conștientizăm gravitatea momentului pe care îl trăim, a acestor zile pe care le trăim, care sunt de un tragism fără precedent. Vezi oameni cum stau în cafenele, cum se distrează. Foarte bine fac, nicio problemă. Dar atunci când ieșim la proteste, păcat că nu vin și ei. Pentru că bombele nu aleg unde să cadă. Și când zic asta mă refer la recentul bombardament din Odessa. Știți că una dintre clădirile bombardate, lovite de rachete a fost o catedrală. Una dintre cele mai vechi din Odessa, „Schimbarea la față”. Și acea catedrală, de fapt, se află în subordinea Patriarhiei Moscovei. Adică au bombardat o instituție care li se supune. Biserica ucrainiană, știți bine, s‑a detașat. În catedrala aia se roagă oameni de‑ai lor. Și n‑au ales.
Da, domnule Crudu, pentru că aŗi menționat despre proteste și această atitudine pe care ar trebui să o aibă fiecare dintre noi, imediat după ce a început războiul în Ucraina, ați inițiat un protest și ați stat timp de mai multe săptămâni chiar în fața Ambasadei ruse, după care ați fost urmat de mulți alți intelectuali, oameni simpli. Aș vrea să vă întreb, în acest context: cum credeți că acest război a schimbat lumea în care trăim și, pe dumneavoastră personal, cum v‑a schimbat acest război?
Dumitru Crudu: Chiar este una dintre întrebările din noul număr al revistei. Următorul, care încă nu a apărut. Ne‑ați citit gândurile. Asta ne interesează și pe noi, asta vrem să aflăm și noi. Asta îi întrebăm pe colaboratorii noștri. Exact. Și am adunat deja o seamă de răspunsuri. Da, mai întâi vreau să vă spun că mi‑aduc aminte de primele proteste. De primele proteste de la sfârșitul lui februarie, poate din primele zile ale lunii martie. La unul dintre ele a fost și Maria.
Maria Ivanov: La mai multe. Am și lansat revista în fața monumentului lui Ștefan cel Mare. Dacă ți‑amintești, veneau și ne insultau oamenii.
Dumitru Crudu: Da, la mai multe. Dar unul dintre ele, la care am participat împreună, cel din scuarul Catedralei, a fost foarte important. Era într‑o perioadă în care lumea scriitoricească încă nu scrisese niciun text despre război. Încă nu aveam poeme scrise. Ne‑a luat războiul pe nepregătite. A venit peste noi și încă nu știam cum să reacționăm. Am ieșit la protest și prin asta a fost foarte interesant. Am citit niște texte din poeți ucraineni scrise în primele zile ale invaziei ruse din 2014, ale războiului care s‑a purtat atunci, dar nu aveam texte din zilele alea. Și atunci ne‑am adunat așa, în cerc, ca într‑o horă, unul lângă altul, în scuarul Catedralei, înconjurați de polițiști.
Maria Ivanov: Înainte de asta ne‑au fugărit din fața Guvernului.
Dumitru Crudu: Da, da, exact. Aveam și niște placarde în care ziceam că condamnăm războiul dus de Putin și poliția ne‑a cerut să le punem cu fața lipită de pământ, ca să nu se vadă ce e scris pe ele. Nici poliția încă nu știa ce atitudine să ia. Era foarte circumspectă. Și atunci, adunați așa în cerc, am compus pe loc o poezie. O poezie despre acest război. Sper să fie înregistrată. Am improvizat‑o pe loc, ad hoc. Și spuneam eu o strofă, de exemplu, Maria spunea următoarea, alcătuind pe loc continuarea. Erau vreo 10 oameni și fiecare venea cu propria sa contribuție și am creat un poem. La acel protest cred că a fost și Corina Ajder, dacă nu greșesc.
Maria Ivanov: Și Corina, și Mihai Fusu, și Ion Buzu, și o prietenă venită din România, accidental ajunsă la protestul nostru, Patricia Dogotari, care acum e în Franța și e foarte departe de război, dar oricum suferă și o afectează. Și își amintește, de altfel, despre acea seară. Ar trebui să o întreb despre acel poem, poate l‑a păstrat, căci ea înregistra, ea filma. Poate are acea filmare.
Dumitru Crudu: Poate are acel poem, e un poem unic și inedit scris, compus pe loc. Un poem colectiv, un poem care a durat, cred, vreo o oră sau jumătate de oră, mult timp. Și noi chiar intrasem în febra acestei creații. A fost o creație colectivă, protestatară și foarte importantă. Cred că prima poezie, primul și unicul poem colectiv în care condamnam războiul. Apropo de întrebarea dumneavoastră, în primul rând cred că ne‑am schimbat sentimentele pe care le‑am avut din clipa în care rușii au intrat în Ucraina. Primele sentimente pe care le‑am avut din prima clipă, când rușii au intrat în Ucraina. Primele sentimente erau, să o spunem pe șleau, chiar de frică. Adică ne temeam. Vorbim și azi cu oamenii și ei ne spun că se temeau că vor ajunge și la noi. Acest sentiment l‑am depășit. A rămas undeva în subconștientul nostru, pentru că războiul nu s‑a terminat. Bombardamentele continuă. Dar l‑am depășit totuși. Și chiar l‑am înlocuit, poate, și cu un sentiment de curaj în loc de frică. Trăim acum o stare de încredere și de optimism chiar că victoria în acest război va fi a noastră. Și când spun a noastră, mă refer la ucraineni și la toți cei care îi susțin pe ucraineni.
Și pe dumneavoastră, Maria, cum v‑a schimbat acest război personal? Cum îl trăiți?
Maria Ivanov: Eu chiar discutam despre asta recent, tot cu Dumitru, în cadrul unui interviu realizat de el pentru Moldova 1. Discutam despre faptul că n‑am ieșit bine dintr‑o mare catastrofă, care a fost pandemia, COVID‑ul, și am intrat imediat în această febră, frică a războiului. Ce s‑a schimbat prin trecerea asta de la o catastrofă la alta? Am devenit mai empatici. Când ne temeam de COVID, fugeam unul de al‑ tul. Acum, când ne este frică de război, ne apropiem unul de altul. Creăm comunități pentru a spune nu războiului. Ne adunăm la lansări și condamnăm războiul. Organizează Dumitru proteste, unde iarăși adună oameni, mulți, puțini, câți vin. Dar sunt comunități care luptă în felul lor și condamnă războiul. Pe mine, personal, cum m‑a schimbat? Ce am observat eu? Schimbarea o văd mai ales răsfrântă asupra copi‑ lului meu. Fetița mea, care acum are șase ani și jumătate, cum precizează ea de fiecare dată, vorbește despre bombe și război cu o lejeritate care mă înspăimântă. Obișnuiesc să lucrez seara în pat, lângă ea, altfel nu adoarme, și săptămâna trecută îmi zice: „Te rog frumos, nu mai blămbăi”. Nu știu de unde a luat cuvântul ăsta, nu știu ce înseamnă, doar presupun că eu am coșmaruri în timpul somnului, am impresia că ne cad bombe. Am rămas perplexă, un copil de șase ani. Adică războiul a devenit ceva obișnuit în concepția copiilor. Altă dată, într‑o dimineață, când traversam strada, îmi zicea că ar fi groaznic dacă războiul din Ucraina m‑ar împușca pe mine. Și o spunea cu seninătate. Și când am întrebat de unde știe de război, mi‑a zis că ei vorbesc la grădiniță, vorbesc, se joacă de‑a războiul, se împușcă. Deci, a devenit o normalitate, cu părere de rău, chiar și în rândul copiilor. Și dacă în 2022 ne era frică foarte tare și urmăream știrile, toată lumea posta pe Facebook, toată lumea era îngrozită, acum, cum zice și Dumitru, lumea stă la cafenele, nu mai există nevoia de a urmări știrile. Războiul face parte din viața de zi cu zi, lupta e o știre ca toate celelalte…
Dumitru Crudu: Asta e, din nefericire.
Maria Ivanov: Din nefericire, da.
Ne‑am obișnuit cu această stare de război. Domnule Crudu, găsisem la un moment dat o declarație care îi aparține regretatului academician George Simion. „Cultura este o armă care îi dă unui popor forța de a supraviețui în istorie.” Cum ați explica dumneavoastră această armă și această forță de a rezista prin cultură, tocmai în acest spațiu, al nostru, în care știm că s‑a încercat să ni se fure cultura, s‑a încercat să ni se fure limba, identitatea. Cum putem să explicăm aceste gânduri ale lui George Simion?
Dumitru Crudu: Da, are mare dreptate domnul academician, prin cultură putem să supraviețuim. Asta încercăm și noi să facem prin cărțile noastre și prin revistă. Eu însumi încerc să lucrez în permanență asupra mea. Una dintre cărțile pe care le țin pe noptieră, cu care dorm, mă culc în fiecare seară și mă trezesc în fiecare dimineață, este dicționarul limbi române. Este cartea pe care o citesc cel mai des. Și mereu încerc să învăț cuvinte noi, să‑mi reînnoiesc anumite cuvinte pe care le folosesc mai rar. Limba este ca un pian. Dacă nu exersezi, dacă nu muncești zi de zi, o poți și uita. Și în sensul ăsta noi, prin revistă, prin cărți, încercăm să promovăm dragostea pentru literatură, dar și pentru limba română. Este un obiectiv foarte important, să îndrăgești limba în care vorbești și în care scrii. Probabil, e acea empatie despre care spunea Maria. Și dacă ne întoarcem un pic la război și la ce se întâmplă în Ucraina, acesta e un lucru pentru care sunt omorâți oamenii, pentru că ei vor să rămână ucraineni și țin să vorbească mai departe în limba ucraineană. Deci, asta nu le convine. Da, a vorbi în română, a scrie în română, să zicem, la Tiraspol sau la Bender devine o formă de rezistență. A vorbi în magazin la ei devine chiar o formă de curaj. Țin minte când am fost într‑un magazin „Șerif” din Tiraspol și vânzătoarea se numea Secară, Irina Secară sau Maria Secară. Îi spuneam ce am cumpărat și ea se speria când m‑auzea că îi vorbeam în română. Și vedeam că o înțelegea. Se speria de ce vor spune cei din jur despre faptul că ea știe română și că poate vorbi în română.
Dumneavoastră sunteți autorul unei cărți, Ora cinci și șapte minute, care reflectă aceste atrocități. Emoŗiile, poeziile pe care le‑ați scris ambii s‑au regăsit într‑un spectacol, Requiem pentru Bucea, un manifest pentru pace, cutremurător, pus în scenă de Teatrul Naŗional „Mihai Eminescu”. Dacă aŗi putea să ne spuneți și dumneavoastră despre această formă de rezistență prin cultură.
Maria Ivanov: Da, voi începe prin a spune că, de fapt, Rusia de mult a devenit conștientă de puterea culturii. Dacă e să ne gândim la toate filmele pe care le produc, la toată muzica pe care o creează, acel vestit Sunt născut în URSS, care se cântă la toate concertele. Deci, prin cultură, prin tot ce dau ei consumatorilor, mențin vie ideea de o Rusie salvatoare și de un imperiu rusesc mare, important. Și dacă ar conștientiza fiecare națiune puterea culturii și ar produce mai multă cultură în acest sens, cum spuneați mai devreme, pentru a menține dragul de limbă, dragul de identitatea culturală națională, poate nu am fi ajuns la situațiile în care suntem, de exemplu, cu Tiraspolul, unde nu putem vorbi cu oamenii, unde nu poți vorbi în limba română, nu poți trece așa‑zisul punct vamal de acolo cu o revistă „Timpul din România”, care promovează limba și identitatea culturală românească. Requiem pentru Bucea a pornit de la ideea lui Dumitru de a face un spectacol‑manifest. A fost regizat de Luminița Țâcu și de Mihai Fusu. Împreună cu Dumitru am adunat poezii de la mai mulți autori din Ucraina, pe care anterior îi publicasem în revistă, o mare parte dintre versuri traduse chiar de Dumitru. Am cerut poezii și de la scriitori din România, și de la colaboratori de‑ai noștri din Franța, din Londra, din Italia. Și toate astea au fost adunate și legate între ele sub forma unui spectacol‑manifest: Requiem pentru Bucea. A fost o formă de protest, o formă de a spune nu agresiunii ruse chiar la scurt timp după invazie, la câteva luni. Și impactul a fost cutremurător, sala era plină, toată lumea era emoționată. A fost un moment de conștientizare a pericolului și a ororilor care se petrec în Ucraina.
Dumitru Crudu: Păcat că nu s‑a mai jucat. Am lucrat mult la strângerea acestor texte, dar păcat că s‑a jucat doar o dată sau de două ori și după aia a fost scos din repertoriu. N‑am înțeles niciodată de ce, dar e o altă temă de discuție. Maria vorbea despre filmele rusești, despre cultura rusă, despre cântecele rusești. Și marele pericol rusesc este că ei transformă la un moment dat cultura în propagandă. Uitați‑vă la aceste filme și ascultați aceste cântece. În unele opere literare personajele negative, care comit crime, care înșală și omoară, fac rău comunității sunt străini sau fac parte din minoritățile naționale.
Maria Iavanov: Americani, în mare parte.
Dumitru Crudu: Da, americani, dar și caucazieni, ucraineni, moldoveni, georgieni. Într‑un fel, aceste filme devin și niște instrumente xenofobe și de promovare a urii față de străini, față de cel care nu e ca noi, față de cel care trebuie să devină ca noi.
Da, dincolo de această dimensiune care scoate în evidență manifestul acesta și forma de protest față de războiul de agresiune, revista „Timpul” adună multe relatări, interviuri cu scriitori și texte scrise de scriitori din România, ceea ce apropie foarte mult cele două maluri ale Prutului. Aș vrea să discutăm puțin și despre această colaborare. Așa cum spunea poeta Ana Blandiana în debutul acestei emisiuni, de mult nu mai există granițe culturale între un mal și altul. Ce ați putea să ne spuneți din acest punct de vedere despre colaborările pe care le aveți cu scriitorii, oamenii de artă de pe ambele maluri?
Dumitru Crudu: Revista noastră – Maria o să ne spună mai mult – s‑a născut din această colaborare, din această prietenie, din această fraternitate română‑română. Maria, ți‑amintești cum s‑a întâmplat? Tu te‑ai dus la Mihai Vacariu. Mihai Vacariu scotea atunci revista la Iași, apărea doar la Iași. Maria i‑a propus, el a acceptat.
Maria Ivanov: Însuși titlul, însuși brandul este Timpul Marilor Clasici, este o revistă românească prin excelență. Și noi avem conținut propriu, desigur, nu dublăm informațiile din România, fiecare e cu redacția sa, fiecare e cu textele sale, doar că avem foarte mulți colaboratori din România. Șerban Axinte, de exemplu, critic literar, cercetător științific la Institutul de Filologie din Iași, Sorina Rîndașu, poetă și critic literar, Savu Popa, Romeo Aurelian Ilie, poeți și cronicari. Am avut și critici de artă care au scris despre Galina Vieru, de exemplu, Marius Tița și mulți alții. Noi, de asemenea, trimitem din partea redacției noastre unele texte redacției din România, de la Iași. De exemplu, Adelina Labic a fost publicată în cel mai recent număr al colegilor noștri din România. Asta este ceea ce ne‑am propus noi prin acest proiect de la bun început, să adunăm laolaltă scriitori de pe ambele maluri ale Prutului, noi să scriem recenzii despre cărțile autorilor din România, criticii din România să scrie despre cărțile care apar în Republica Moldova. Pe lângă asta, ne‑am propus o altă direcție, cea de a promova tinerii, cei care au debutat deja editorial și cei care încă nu și‑au făcut debutul editorial, dar debutează în revista noastră. Fiecare număr îl ilustrăm cu lucrările unui artist plastic contemporan. Numărul 44, lansat la Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși”, este ilustrat cu picturile lui Vasile Grama, despre care a scris Angelina Popovici. Și promovăm nu doar cultura din Chișinău, dar din toată țara. Mai ales că avem și proiectul E Timpul pentru Carte, prin care mergem în școlile din diferite colțuri ale Moldovei și adunăm texte. În mare, acesta este programul revistei noastre.
Dumitru Crudu: Da, promovăm și ideea că există o singură literatură, o singură limbă și un singur popor, firește. Și scritorii de dincolo răspund la anchetele noastre, ne dau poezii, debutează în revistă sau ne acordă interviuri, noi îi premiem. Se apropie gala premiilor revistei „Timpul” pentru Curaj și vom premia și scritori din România: Ruxandra Cesăreanu, Cristian Ciulică. Și vreau să vă spun că suntem poate prima, poate nu prima, dar unica instituție la acest moment – au mai fost și înainte – care dă premii și scriitorilor din România. Că altfel, instituțiile de la noi îi premiază mai mult pe scriitorii din Republica Moldova și mai puțin pe cei din România. Noi facem și acest lucru.
Un proiect unificator. Din ce am mai discutat cu scriitorii din România care ajung în Republica Moldova, am aflat că ei se simt foarte bine aici, la Chișinău. Spun câteodată că se simt într‑o comu‑ nitate mai românească decât în inima României. Cum ați explica aceste sentimente pe care le au aici, la Chișinău? La întrunirile cu scriitori români, cum au fost cele cu Ana Blandiana, cu Mircea Cărtărescu, sălile au fost arhipline.
Dumitru Crudu: Da, da, da, sigur. Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu‑Păun organizează Festivalul „Zilele literaturii române”. Acum câțiva ani se mai organiza și un festival de poezie la Uniunea Scriitorilor. Aceste festivaluri sunt concepute în ideea că spargem zidurile și eliminăm toate barierele dintre noi. Suntem o singură ființă, asta e ideea și asta se vede. Cititorii noștri sunt la curent cu ce publică scriitorii români, le cumpără cărțile, îi citesc, le place cum scriu și se atașează de ei.
La fel cum se întâmplă cu revista „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, fiind un proiect finanțat de Guvernul României, la fel cum se întâmplă cu FILIT, care a trecut Prutul deja la a doua ediție, cum se întâmplă cu Reuniunea Teatrelor Naționale. Foarte multe proiecte culturale sprijinite de Guvernul de la București.
Maria Ivanov: Da, așa este. E și asta o dovadă a faptului că ei ne percep pe noi ca parte integrantă a țării, ne concep ca pe un singur neam. Lor le datorăm într‑o foarte mare măsură existența noastră, rezistența noastră până astăzi. Profit de ocazie pentru a aduce sincere mulțumiri pentru sprijin financiar Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova, pentru tot sprijinul acordat de‑a lungul acestor patru ani de existență a revistei, precum și Ministerului Culturii din Moldova și Institutului Cultural Român la Chișinău.
Da. Mai aveți și alte proiecte frumoase, culturale. Unul lansat recent este E Timpul pentru Carte. Este un proiect frumos care implică tinerii, o altă dimensiune cuprinsă de „Timpul”.
Maria Ivanov: De altfel, cel mai recent este Întâlniri la Timp, lansat anul trecut. E Timpul pentru Carte este deja un proiect vechi al nostru. Întâlniri la Timp este un festival al revistei, care anul acesta va fi la a doua ediție. Dar să vorbim despre E Timpul pentru Carte. Este un proiect care s‑a născut în urma ideii lui Dumitru de a face ateliere ambulante. De a merge dintr‑o școală în alta pentru a face ateliere de scriere creativă. O idee pe care am completat‑o și dezvoltat‑o împreună, idee salutată și susținută și de Mihai Vacariu și Adriana Nazarciuc. Legat de idei, îi spuneam chiar recent Elenei Frunze‑Hatman, directoarea Teatrului „Alexie Mateevici”, că fiecare întâlnire cu Dumitru nu înseamnă o discuție la cafea, pur și simplu. E o discuție în care se nasc noi idei, noi proiecte. Și atunci, îmi amintesc că în urma unei discuții, am decis să lansăm și acest proiect pe lângă revistă. Și anume să mergem în diferite școli, să donăm cărți, reviste și să organizăm ateliere de scriere creativă coordonate de Dumitru. Iar cele mai bune texte să le publicăm în revistă. Și de fiecare dată avem cu noi un scriitor invitat. Mai nou, de când am început o colaborare cu Teatrul „Alexie Mateevici”, merge cu noi și Elena Frunze‑Hatman, care organizează ateliere de teatru.
Ea este directoarea acestei instituții.
Maria Ivanov: Da, da, actriță și directoare. Elevii se împart în două grupuri. Unul scrie poezie, altul face un atelier de teatru.
Pe final, vă rog să veniți cu un mesaj pentru cititorii voștri.
Dumitru Crudu: Un mesaj pentru cititorii noștri este să citească revista „Timpul”, să intre în librării și în teatre, să cumpere cărți, să meargă la spectacole. E și asta o formă de a ne solidariza și de a fi un singur popor.
Maria Ivanov: Vă invităm să vă faceți abonamente pentru revista noastră și să ne solidarizăm întru spijinirea binelui.
